A fost cu noi de la începuturi și ne-a însoțit tot timpul. În diferite forme și cu conținut diferit. Am creat-o și am pus în ea credințele și speranțele noastre. Scrutând mereu necunoscutul, l-am luat și ni l-am explicat atât cât am fost în stare cu puterea noastră de înțelegere din fiecare moment. Și, făcând asta, am transformat această înțelegere, mereu incompletă, în credință. Iar suma credințelor noastre, adunate în timp, le-am zis religie.
Am crezut în vulcani și în fulgere, în Lună și în stele, în ființe supranaturale, în profeți și luminați la minte, în zei și Dumnezeu, în știință. În gângănii și în cuvinte meșteșugite. Am crezut în de toate cele și de toate felurile. Am crezut și credem în continuare într-o formă sau alta. De ce? Pentru că ne e frică de necunoscut. Ne e frică de ce nu putem controla. Ne e frică de ce ni s-ar putea întâmpla rău. Și, mai ales, ne e frică de ceea ce nu știm cu siguranță.
Și pentru că frica ne este mare, adânc înrădăcinată în ADN, pentru a putea să ne ducem zilele, ne-am proiectat această frică în religie, făcând din ea speranța noastră de mai bine. Și ne-am închinat ei, instituționalizând-o.
Închinându-ne ei, cu trecerea timpului, am dat formă credințelor noastre - tradiția -, uitând esența. Făcând, în ultimă instanță, din religie o sumă de tradiții, ne mai amintim cu greu începuturile și rostul ei. Pierduți în propriile noastre cuvinte de demult, risipite în cărți de vază, le-am pierdut conținutul și le-am păstrat doar forma.
Și cum formele diferă de la om la om, ne-am radicalizat pe aceste forme. De aici și până a ne da în cap unul altuia pentru forme și puncte de vedere diferite nu a fost decât un pas și o sumă de ani. Iar oamenii au început să moară pentru feluritele religii, uitând că acestea sunt doar modul lor de a privi și înțelege totul. Și că e posibil să greșească. Sau, și mai bine, e posibil ca nimeni să nu greșească, fiecare fiind o parte din întregul numit Adevăr pe care, atât cât am putut, de la început, am încercat să-l aflăm și să ni-l explicăm.
Să nu crezi că religie înseamnă doar ceea ce are la bază o carte sau alta zise sfinte. Fiecare om are propria religie. Atunci când zici "Cred că ..." nu faci decât să-ți afirmi propriul crez. Fie că e vorba de un fapt (sau, mai bine zis, de modul cum l-ai perceput tu), sau pur și simplu de ceva ce doar ai auzit de la alții dar ai ajuns să rezonezi cu el, afirmarea unei credințe proprii ține de religia ta personală. O construiești toată viața și te însoțește toată viața. Uneori, o cizelezi și renunți la unele lucruri învechite sau care ți se dovedesc ție a fi pe dos. Cum s-ar zice, o reformezi... Alteori ești în stare să sari la bataie pentru ea, crezând cu putere în ceea ce zice ea.
Și religia instituționalizată încearcă să se reformeze, să vină în pas cu timpurile (înțelegerea de acum). Din păcate pentru ea modelul în care este prinsă este atât de vechi încât saltul necesar este mare și periculos de făcut. Este prețul de plătit pentru faptul că abstractizarea conținutului nu a avut loc atunci când trebuia. Și, din această cauză, cuvintele vechi atârnă acum ca o piatră de moară de gâtul prezentului.
Modelul ei este simplist. Poate că a fost bun atunci, dar acum nu se mai potrivește. O altă religie care vine puternic din urmă, știința, o aruncă în contradictoriu.
Numit modelul Hamburger, religia explica pe vremuri cum lumea este prinsă, ca într-un hamburger, între doua straturi. Cel de sus, Raiul, cel de jos Iadul. Întreaga ei existență se desfășura în acest sandviș. Dacă erai bun și respectai religia, la sfârșitul vieții mergeai în Rai, stratul de sus. Dacă erai rău și nu respectai religia mergeai în Iad, stratul de jos. Evident, pe stratul de sus era totul bine și frumos, pe stratul de jos totul era rău și urât. Iar mijlocul era viața ta de acum pe Pământ.
Un model care a ținut adevărul câteva sute de ani. Până când unii au început să pretindă sus și tare și să demonstreze afirmații mai vechi, inventând telescopul, că Pământul nu e plat și că se învârte în jurul Soarelui și că nu e centrul Universului. Evident că i-au acuzat de erezie și le-au dat în cap, conservând cu orice preț și mai ales cu forța, vechiul. Pentru că, nu-i așa, dacă a mers până acum într-un fel, este necesar și suficient să meargă la fel și de acum încolo.
Mergând mai departe înapoi ajungem la fenomenul Isus, acel unul care a venit sau s-a trezit întru schimbare. Înțelepciunea, sacrificiul, suferința, moartea în chinuri, învierea, mântuirea. Dincolo de conținut, dincolo de consecințe, dincolo de adevăr, Isus are cea mai mare longevitate în memoria umanității. Peste 2000 de ani de efecte și încă se contorizează din plin, fără a da semne de oboseală. O temă veche dar mereu nouă, cu fiecare generație, în tradiție. Pentru că a reușit să surprindă și să adreseze esența tuturor fricilor și angoaselor omului din toate vremurile, oferind o soluție. Și mai ales speranță. Să nu uităm că în acele vremuri se obișnuia să omori cu pietre dacă cineva ieșea din rândul legilor pământului. Într-o lume în care "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" era deviza și crezul zilei, să vii și să afirmi că cine nu este cu mine nu este neapărat împotriva mea, și să-i oferi și celălalt obraz, este cu adevărat remarcabil pentru acele vremuri. Omul (lumea nu) a fost schimbat atunci fundamental. Religia creștină a luat naștere atunci scrisă de romani.
Sigur, ateii, în efervescența lor nihilistă vor cere mereu dovezi și vor refuza să creadă, în timp ce habotnicii creștini vor crede mai repede în Isus decât în ei înșiși. Poate că adevărul existenței sau inexistenței lui Isus nu are nicio relevanță. Persoana lui Isus nu contează în adevăr. Poate că Isus a fost doar o invenție a lui Titus ca să controleze poporul evreu. Dar, după 2000 de ani, Isus există, pentru unii mai mult, pentru alții doar negându-l, dar mereu in prim plan. În timp ce Titus este doar o notă de subsol. Persoana Isus s-a dizolvat în religie, instituindu-se zeu ca fapt în memoria omului.
Există, însă, o mică problemă de logică. Dacă Isus a fost Dumnezeu fiul, atunci cum a putut sa moară? Zeii fiind nemuritori... Iar dacă a fost un simplu om atunci zeificarea este accesibilă oricărui om.
In prima situație, susținută asiduu ca bază a creștinismului, învierea și tot ce decurge din ea se prăbușește. Pentru că dacă n-a murit, nemuritor fiind, nu putea să învieze. Sigur, rămâne zeu întrupat, suferința rămâne aceeași, morala rămâne aceeași, dar tot ceea ce a făcut a făcut zeu fiind, deci dintr-o poziție diferită de omul de rând. Iar ca și consecință a acestei posibilități este aceea că zeii se pot întrupa trăind vieți de om. Fii atentă, așadar, că nu poți ști niciodată ai cui sunt în realitate ochii ce te privesc, de exemplu, în metrou. Sau pe stradă.
În a doua situație, ce mi se pare mai apropiată de adevăr, este că a fost doar un simplu om care a reușit să transceadă moartea câștigându-și nemurirea în zeificare. Anulează aceasta creștinismul? Aș zice că din contră. Oferă, de fapt, speranța și scopul omului din toate timpurile să ajungă în același loc. Poate pe aceeași cale, deși Universului nu-i plac căile bătătorite, poate pe căi diferite. Calea nu este importantă, importantă este posibilitatea ce se transpune în șansă. Aș zice că aceasta este importanta moștenire lăsată omului de fenomenul Isus.
Mergând mai departe religia se diversifică și se pierde în negura timpului. Vechiul Testament, baza religiei evreilor, este un amalgam de gânduri înțelepte sau mai puțin înțelepte. Fapte diverse. Acțiuni istorice. Și un zeu crud, vanitos, sadic pe alocuri. Un contrast atât de puternic cu Noul Testament încât chiar acesta este măsura reformei realizate de către Isus. Zei, semizei, eroi, înțelepți și poveștile lor. În sfârșit, Facerea.
Facerea este remarcabilă. Este începutul religioșilor și sfârșitul pentru atei. Toată polemica (sau cea mai mare parte din ea) dintre cele două tabere aici are loc. De ce este remarcabilă? În timp ce religioșii atribuie acelor cuvinte valoare de adevăr absolut și o adoptă în intregul ei fără să clipească, ateii se leagă de aceleași cuvinte pentru a combate și a-și justifica alegerea lipsei nevoii de Dumnezeu în creație. Greșesc primii? Greșesc cei din urmă? Poate că nici unii nici ceilalți.
Există un model care împacă și capra și varza. Facerea vorbește de rezultatul final, și nu de CUM anume Dumnezeu a creat toate. Ateii, pe de altă parte, vorbesc despre CUM s-au creat toate de la Big Bang, fără să dea un răspuns satisfăcător la DE CE și CINE. Iar la CINE răspunsul lor este brusc simplist: Nimeni din Nimic, un constrast flagrant cu precizia matematică folosită până atunci. Cum împaci și capra și varza? Combină cele două puncte de vedere și vei avea o Facere care durează miliarde de ani, bazată pe selecție naturală, întreg procesul iscat de către Creator (orice ar însemna acesta), ca să ajungem astăzi aici și să dezbatem acest subiect. Ar avea, astfel, logică toate, nu-i așa? Două fețe ale aceleiași monede. Pentru că nimic nu-i degeaba...
Sigur, ateii au și ei, oarecum, dreptate. Pierduți ei înșiși în multitudinea de teorii de la cuantic la macrocosmos, adeseori neînțelegându-le în totalitate, dar adoptându-le ușor doar pentru că sună bine în gura cuiva sau, eventual, pot fi repetate, și legându-se de niște rânduri scrise acum mii de ani, în limbajul și înțelegerea de atunci, le este greu să accepte simplitatea acesteia. Da, cuvintele Facerii nu sunt foarte elevate. Ideile sunt simple și prezentate simplu. Dar cei care au scris-o nu aveau prea multe cunoștințe științifice pe vremea aceea. Și, mai mult, nu prea știm de unde vin acele rânduri, cât de mult se duc ele spre zorii omului, iar ateii au pretenția să li se vorbească în ecuații și teorii verificabile. Și pentru că nu e nimeni s-o facă, neagă totul pierzând esențialul.
Facerea... Nu este decât punctul de vedere al omului. Vezi tu, mărul era unul pădureț. Știu, îți strepezește dinții. Te trezește la realitate din cel mai adânc vis. Mie îmi plac din când în când, sunt o experiență. Dar, deh, gusturile nu se discută. Dar de aici și până la a da vina pe șarpe este cale lungă. Sau să inventezi un ceva numit diavol și pe care să dai vina pentru ceea ce ai facut tu iar e cale lungă. E mereu convenabil, nu-i așa? Eu nu sunt vinovat, diavolul e vinovatul de serviciu. Eu doar am căzut în ispita lui. Proiectez lipsa mea de lumină, goliciunea mea în ceva exterior și gata, pot dormi liniștit. Sunt slab (și cu asta mă împac repede), dar niciodată responsabil de nimic. Și mai apoi, conștientizându-mi goliciunea minții, plec de nebun în lume dând, iar, vina pe alții.
Am căutat diavolul în lume. N-am dat decât de oameni. Uneori ca individ, alteori ca grup. Mereu în interiorul lui. De unde vine totul? Trebuie să înțelegi că unul are în el două jumătăți: O treime lumină, două treimi întuneric de umplut. Scânteia și spațiul. Unii sunt plini de lumină, iar în alții domnește bezna. Totul după sufletul fiecăruia. Diavolul este bezna din tine, care nu este altceva decât lipsa luminii. De ce așa? Pentru că a fi uneori drăcușor (controlat, evident) mai rupe monotonia. O glumă, o poantă, o piesă de teatru, un film, toate au un sâmbure de drăcușor la bază. Totul ca să avem de ce râde, să avem ce descoperi, să avem ce învăța, să avem ce experimenta. A umple de tot, însă, bezna din tine, sigur, pare ideal și de dorit. Dar devine și plictisitor. Poate o fi frumos pe moment să-ți cânte Aleluia 7 miliarde de suflete. Sau o eternitate sau două, în funcție de cât de mare ți-e vanitatea. Dar după ce ți se ia de asta ce mai rămâne?
Numai lumină este la fel de rău ca numai întuneric. Ca în orice extremismul distruge, echilibrul zidește. Și nu ești unu atunci când ești doar lumină, ci ești unu atunci când, cunoscându-te și controlându-te atât de bine, faci jumătate din cele două treimi. Și, pendulând în echilibru instabil dar permanent pe acea muchie, poți fi și drăcușor și înger în viață în funcție de împrejurări. Și fără a răni un alt suflet. Pentru că, vezi tu, Universul acesta are două legi mari și late: Fiecare suflet este liber. Și fiecare suflet este liber să facă orice cu condiția să nu încalce libertatea altui suflet.
Așa vei descoperi Biserica vieții. Vei fi în ea și ea în tine. Nu o căuta, deși uneori o vei găsi, în pietre. Pietrele se răcesc și se leapădă repede. Ele trebuie încălzite mereu de câte unul chemat. Uneori o vei găsi într-un copac, alteori într-un măr sau într-un fir de iarbă. Și chiar în alt om. Dar mai mereu ea este zidită din lemn prețios și invizibil în sufletul tău. Acolo o vei găsi mereu, și ea va fi mereu cu tine oriunde te vei duce.
Ne mai trebuie, așadar, religia? Sau trebuie să sărim cu toții în cealaltă extremă și să ne închinăm materiei? Vezi tu, religia este și ea o treaptă în trezirea sufletului după uitarea venirii. Mereu uituci, ea este necesară pentru a ne aduce aminte, uneori a ne intriga. O treaptă, o haină pentru suflet. Pentru unii această haină rămâne mică după un timp, alții se îmbracă în ea pentru tot restul vieții. Iar alții o refuză pe undeva pe la mijloc. Ce va fi ea pentru tine depinde doar de tine. Dar nu uita să cauți ideile din spatele ei pentru că, adeseori și cu cât timpul trece mai mult, cuvintele devin mult prea înșelătoare.