Unde este Dumnezeu? Se întreabă toți... Cât de părăsită și pierdută este lumea aceasta în ochii omului. În asemenea măsură încât omul a decis că nu mai e nevoie de un Dumnezeu. S-a ridicat pe propriile picioare, a început să pună pas după pas. Îi e bine, oarecum. Știe, află, cunoaște, face, trăiește. A devenit propriul lui stăpân și îi place așa.
Un Nietzsche l-a desființat și l-a omorât din lipsa de necesitate. Omul s-a făcut mare, nevoile lui s-au schimbat. La adăpostul confortului cetăților lui, frica ancestrală de necunoscut s-a diminuat. Și, astfel diminuată, invocarea protecției divine s-a rărit și ea în uitare. Pentru că, în societatea complexă de care s-a împresurat, și înlocuind prin cunoaștere puterea divină, omul a mers înainte mereu. Sau măcar a crezut că merge înainte, iar aceasta a fost suficient ca să-i dea încredere și curaj.
Și totuși, dacă lumea ar fi bine astfel, măcar că ea și omul ar trebui să fie mai veseli. Cine, oare, n-a simțit că, totuși, lucrurile nu merg bine? Că ceva lipsește acestei lumi? Că, oricât s-ar strădui, oricâtă energie și efort ar depune, entropia cu tot ce derivă din ea crește, și tot crește.
Așadar, unde este Dumnezeu? Sau cine este el? Sau cine este ea? Sau poate este un ceva? Fiecare om de pe acest Pământ îți poate da un răspuns. Și probabil că fiecare conștiință vie din acest Univers. Și s-ar putea ca nimeni să nu greșească. Căutarea lui nu a încetat vreodată. Înțelegerea lui, la fel. Fiecare are nevoie de Dumnezeu, fie că o recunoaște sau nu, pentru că fiecare are propriile limite de atins. Iar Dumnezeu este găsit mereu la aceste limite. Fie că e vorba de sănătate, fie că e vorba de dorință sau de putință, mereu ne așteaptă la limită, de unde ne ajută să facem saltul înainte. Mereu înainte.
Pentru copilul nou venit în această lume (și chiar și mai târziu) Dumnezeu sunt părinții lui. Căci cine are grijă mai mare de copil dacă nu mama și tata? Mereu orbitându-i, mereu având grijă să nu se rănească, să mănânce, să crească, ei știu tot și pot tot și toate oferindu-i iubire fără limită. Trebuie că Dumnezeu sunt părinții. Și chiar sunt.
Religia, ca primă încercare a omului de a atinge înțelepciunea absolută, îl vede pe Dumnezeu ca fiind un moș cu barbă albă, stând pe un tron. Căci cine e mai înțelept decât cel care a atins senectutea? Atotputernic și atotînțelept, el poate face și desface viitorul omului având grijă de el și ascultându-i rugăciunile. Trebuie că Dumnezeu este cel bătrân și înțelept. Și chiar este.
Ateul îl vede pe Dumnezeu ca fiind materia. Într-o disperare fără seamăn față de incert și variabil, le neagă pe acestea și se închină faptelor reproductibile. Dacă se poate reproduce și dacă se poate măsura, există, și nu altfel. Iar ce-i vremelnic, ce-i imposibil de simțit, fie că e vorba de propriile simțuri sau de prelungirile acestora, aparatele, nu poate fi luat în calcul, deci nu există. Și au dreptate. Până la urmă suntem toți materie care s-a creat singură din nimic. Trebuie că materia este Dumnezeu. Și chiar este.
Omul de știință îl vede pe Dumnezeu ca fiind energia. Prezentă în atâtea forme și cu atâta potențial creator și distructiv, ea face și desface totul, devine și dispare, mereu în transformare sau latentă. Big Bangul (și Universul nostru de azi) provine tot din acea energie infinită de la începuturi. Trebuie că Dumnezeu este energia. Și chiar este.
Exploratorul îl vede pe Dumnezeu ca fiind spațiul. Păi nu este el peste tot în Univers? Nu este el Universul? De la un capăt la altul este numai spațiu. Și cum Dumnezeu este ubicuu, trebuie că Dumnezeu este spațiul. Și chiar este.
Ecologistul îl vede pe Dumnezeu ca fiind natura. Oare nu existăm noi datorită ei? Și, oare, dacă ea strănută, noi nu dispărem ca și cum n-am fost vreodată? Trebuie că Dumnezeu este natura. Și chiar este.
Cei din urmă îl văd pe Dumnezeu ca fiind iubirea. Pentru că iubirea construiește întotdeauna, te înalță și te face să zbori, Dumnezeu trebuie că este iubirea. Și chiar este.
De ce ar greși vreunul dintre ei? Trebuie că fiecare are dreptate în felul lui. Trebuie că Dumnezeu este fiecare dintre acestea și restul câte mai sunt. Toate acestea au, însă, o bază comună de pornire, un numitor comun. Toate sunt legate de faptul că aparțin universului nostru. Sunt în interiorul sistemului de analizat, la fel ca noi, observatorii. Aceasta complică și îngreunează lucrurile, pentru că dacă noi nu putem afla ce este în exterior, limita de cunoaștere a lui Dumnezeu pentru noi este însăși marginea Universului. Peste această limită nu putem trece cu mintea pe poteca înțelegerii. Iar în această situație, Dumnezeu devine, ca maxim, Universul însuși, orice ar însemna aceasta.
Dar oare Dumnezeu există, undeva în afară? Există oare cineva-ceva care a creat Universul? Sau au dreptate ateii să creadă și să susțină că Universul s-a creat singur din nimic? Ei bine, cineva-ceva trebuie că există în afara Universului. Să-ți explic cum vine asta: Sărind la limita cunoașterii, în situația în care omul ar afla absolut totul despre Univers, îi va fi scris toate ecuațiile, îi va fi înțeles toate legile și secretele așa cum sunt ele văzute din interior, va mai fi o singură întrebare care nu-și va putea găsi un răspuns științific cert, și anume: De ce așa și nu altfel?
Dar, totuși, întrebarea inițială rămâne: Unde este Dumnezeu?
Există ceva care nu se leagă de materie în Univers. Acesta este gândul. Nu știe nimeni de unde vine. Nimeni nu poate explica în ce fel un impuls electrochimic se transformă într-o idee genială, într-o invenție. Sigur, poți să consideri că, șablon după șablon, memorate și rotite în buclă în rețeaua personală de neuroni a fiecăruia, poate duce la apariția unui salt calitativ la un moment dat, daca ai suficientă răbdare. Dar dacă ar fi fost așa, dacă am fi cunoscut cum ne vin ideile, oamenii ar fi fost deja printre stele.
Nu, nu știm ce e gândul. Nu știm cum apare, nu știm cum se formează, nu știm nici măcar să-l descifrăm. Tot ce-am reușit până acum a fost să măsurăm activitatea electrică cerebrală a diferitelor zone. Atât de grosier încât este o joacă de copii.
De ce este gândul important? Pentru că el este puntea de legătură cu Dumnezeu. Călătorind instantaneu, gândul ne duce mereu la destinația atenției noastre. Doar te gândești la ceva și el a și ajuns la destinație, chiar dacă se află în celălalt capăt al Universului. Și cum așteptăm, și se întâmplă adesea, rugăciunea noastră cea mai fierbinte către Dumnezeu are tot gândul ca purtătoare.
Dar gândul apare în minte. Iar cum Dumnezeu ne aude gândurile noastre, trebuie, deci, cumva, că mintea noastră este conectată cu mintea lui. Și cum gândurile vin din interior, trebuie că noi suntem în mintea lui Dumnezeu.
Unii zic că suntem plasați în visul lui, că noi suntem visul. Dar și visul este tot în minte. Oricum ar fi suntem în mintea lui Dumnezeu. Ubicuitatea este astfel asigurată pentru că, astfel, Universul TOT este în Dumnezeu. Iar atotputernicia este iar asigurată, pentru că imaginația este atotputernică în mintea oricui, ea făcând și desfăcând și refăcând orice vis.
Dar cum noi suntem după chipul și asemănarea lui, și gândurile noastre, ce ne vin din adâncurile minții noastre, trebuie că vin de la lumi asemănătoare și care se găsesc în noi. Oare nu suntem noi, Dumnezeu pentru universul nostru interior? Nu decidem noi ce și cum cu el? Nu-l construim noi cu puterea gândurilor noastre, dându-i viață toată viața? Iar el, oare, nu ne trimite gânduri ce ne spun cum se simte, dacă-i bine, dacă-i rău? Ce ar vrea și ce nu? Ce-ar dori?
Suntem Dumnezeul lumilor noastre interioare. Speranțele și dorințele lor ne vin din jos și uneori le îndeplinim. Speranțele și dorințele noastre se duc în sus și uneori Dumnezeul de sus le îndeplinește. Căci ce înseamnă Dumnezeu, dacă nu Dumneata-zeu? Recunoașterea zeului din celălalt, măcar ca potențial și destinație finală dacă nu ca realizare. Secretul ascuns în limbă de ziditorii ei. Cum este sus este și jos. Lumi în lumi în lumi...
Până unde merge incluziunea? Ar putea merge oricât. Doar că totul în Univers se mișcă în cerc. Chiar și lumina nu găsește o linie dreaptă să meargă datorită curbării spațiului. De pleci într-un sens te vei întoarce din sens opus, oriunde te-ai îndrepta.
Trebuie, deci, că undeva se închide cercul. Și, odată închis suntem într-un fel de paradox al spațiului. Ce-i înăuntru este și afară, ce-i afară este și înăuntru. Sau înăuntru și afară sunt una. Ești în același timp în Dumnezeul de sus, dar și el în tine. El îți modelează existența ta ca Dumnezeu mare, iar tu îi modelezi existența ca Dumnezeu mare pentru el aflat în tine.
Ce gândești se duce în sus și se întoarce ca și gând de jos. Cum acționezi în jos ți se întoarce ca acțiune de sus. Și așa apare karma, ca să aibă și asiaticii dreptate.
Dar, stai! Vei zice. Karma este ceea ce ți se întoarce din ce faci altora.
Dumnezeul mare include în sus tot Universul din care faci și tu parte. Deci și toți semenii tăi și tot ceea ce există. Iar cum Dumnezeul mare este inclus în tine, tu ai în tine nu numai universul tău, ci și universurile semenilor tăi, și pe ei toți. Și la fel și ei te includ și pe tine. Ceea ce faci celorlați le faci în același timp și lor din tine. Dacă le faci rău, răul ți-l vei face și ție. De le faci bine, binele ți-l vei face și ție.
O existență în care totul se întrepătrunde cu el însuși generând acțiuni și efecte dintr-un punct, tu, în toate, și din toate în unul, tu. Totul în echilibru și în acțiune cu totul.
Vei spune, hei, e greu de pătruns cu mintea. Cum pot percepe interiorul ca exterior și invers și în același timp amândouă fiind una?
Următorul clip sper că te va ajuta, deși doar 2D, să înțelegi. În imagini nu este decât o singură suprafață, nu două în același timp. Bila, deplasându-se mereu înainte pe acestă suprafață, ajunge când în interior, când în exterior, când jos, când sus. Se numește Banda lui Moebius.
Acum ia această suprafață (2D) și adaugă-i înălțime și plaseaz-o într-un spațiu 4D și vei fi aproape de înțelegere.
Unde este Dumnezeu? Acolo unde a fost mereu. Aici, acum. Mereu înăuntru și în același timp mereu afară. Tu, eu, ea, noi, ei, toți. Unici și în același timp la fel, sus și jos, înăuntru și afară, una. Gândind și acționând continuu într-o buclă existențială completă, mereu gândindu-l pe el și el mereu gândindu-ne pe noi și pe fiecare.
Ce este dincolo de această buclă? Nimeni și Nimenea nu-ți pot spune. Poate că doar Nimic, ca să aibă dreptate și Stephen Hawking.
Oricum ar fi... închide universul în mintea-ți, observă-l, simte-l, cercetează-l, înțelege-l! Făcând astfel te vei înțelege pe tine. Abia când te vei fi înțeles și aflat pe tine, vei fi aflat și înțeles totul. Abia atunci vei putea, încet, încet, gând după gând, puțin câte puțin, să schimbi totul înspre bine. Iar realitatea îți va urma gândul din cuvânt, tot încet, pentru că, nu-i așa, nu e bine să deranjăm și să angajăm miracolele pentru orice nimic.
Și atunci vei descoperi că totul e o chemare, un dans cu rezonanță continuă în stele, planete, electroni, quarcuri, stringuri. Și mai ales în oameni. Și, înțelegând Creația, îl vei (re)descoperi pe Creator. Și jumătatea sa. Și vei găsi și va începe drumul tău înainte din uitare înapoi Acasă.