În acest Univers totul este iubire. Totul este despre iubire. De la începuturi și până la sfârșit.
Cer scuze cinicilor și celor "răciți", dar iubirea este liantul care ține acest Univers închegat și în continuă mișcare. Sigur, te poți răzvrăti, poate să nu-ți placă, poate chiar să urăști iubirea. Dar de scăpat de ea nu poți. Interacționezi cu ea de când te naști. Trăiești cu ea toată viața. Ești iubire pentru că iubirea este adânc întipărită (măcar) în fibra materiei care-ți îmbracă sufletul.
Poeți, cântăreți, pictori, arta în general prin ei a vorbit și vorbește despre ea. Mereu, și mereu în caruselul existenței, ea este subiectul principal al vieții. Pentru că timpul iubirii este măcar la fel ca timpul Universului.
Unii iubesc Iubirea. O văd, o recunosc, și se abandonează ei. Alții o urăsc. Pentru că au trăit-o la un moment dat, și n-a ieșit bine, o transformă în ură, reacționând în felul pe care ei îl cred potrivit. Sau atât și așa cum se pricep mai bine. Însă, fiecare, după cum a avut parte de fericire sau de suferință de la ea, se raportează mereu la ea chiar și atunci când nu văd că o fac.
N-am să-ți spun cum să iubești. Asta o faci deja în felul tău. Și o vei face în continuare în felul tău, amintindu-ți. Până la urmă fiecare o face în modul propriu și personal, precum și în funcție de propria experiență și mod de a gândi. Unicitatea individului își pune amprenta și asupra modului în care acesta iubește. Dar fiecare, sărac sau bogat, deștept sau mai puțin deștept, măcar o dată conștient în viață, interacționează cu ea.
Am să-ți spun, în schimb, ce este iubirea. Pentru a o recunoaște și a o vedea în viața ta. Și a acționa în cunoștință de cauză. Cum te vei comporta depinde doar de tine. Că te vei abandona ei sau nu, tot de tine depinde. Este, până la urmă, cea mai importantă componentă a jocului numit viață și este bine s-o înțelegi.
Povestea iubirii începe demult, odată cu Universul. Poate chiar mai înainte, dar cine poate spune? Și ea ne spune despre o caracteristică definitorie a materiei, numită Atracție.
Atracția, această forța care este peste tot. Ea face ca nucleul atomului să existe. Face ca atomul sa existe. Ea face ca planeta, luna, soarele să existe. Ea face ca galaxia să existe. Și, în ultimă instanță, ea ține la un loc și modelează Universul pentru ca tot ce-i în el să existe și noi să-l putem afla.
În nucleul atomului forțele nucleare (slabe și tari) țin laolaltă neutronii și protonii. Un nucleu încleștat puternic în atracție forțează, în existență, baza lumii micro. Ca să rupi această atracție îți trebuie energii foarte mari. Da, baza lumii noastre are o fundație solidă. Și greu de dezintegrat. Distanța pe care acționează această Atracție este, însă, foarte mică. Dar este suficientă pentru ca noi să existăm. Fără ea ne-am risipi ca un fum.
Este cea mai puternică legătură posibilă. Odată legătura stabilită, este foarte greu de destrămat. Nu imposibil, ci doar foarte greu, necesitând multă energie pentru aceasta. Din păcate necesită distanțe foarte scurte, o apropriere foarte mare. O mică distanțare și puf!, Atracția s-a dus. Nefiind necesară polarizarea, ea nu dispare în timp niciodată.
Urcând mai sus dăm de un alt tip de Atracție, cea electromagnetică, cu cele două componente, electrică și magnetică. Tot aici apare și respingerea.
În cazul forțelor electrice două sarcini electrice de semn opus se atrag, două sarcini electrice de același semn se resping. Polarizarea dă și ia totul. Sarcinile electrice se pierd. Sau se câștigă. Mereu transferându-se. Uneori neutru când potențialul este nul.
O legătură care vine ușor, ușor, în scara dimensională a noastră. Mereu creând toane și preferințe de moment generând apropriere. Sau, la celălalt pol, adversitate, neplăcere, respingere, repulsie și, în ultimă instanță, fugă și îndepărtare. Totul în funcție de moment. Uneori plus, alteori minus. Uneori atracție, alteori respingere. Iar alteori, neutru. Nu contează cine, contează doar polarizarea. Un joc infinit al electronului în acest Univers. Un joc de sumă nulă. Pentru că mereu tinde la neutru. Odată depolarizat nu mai rămâne nimic, poate nici amintirea.
În cazul forțelor magnetice polarizarea, deși uneori și în anumie condiții se poate pierde, ea este, comparativ cu cea electrică tranzitorie, permanentă. Cei doi poli sunt deja stabiliți și creați. Dacă nu sunt de același sens atunci atracția este violentă și legătura puternică. Dacă sunt de același sens respingerea este violentă. Sau se produce o reorientare spațială violentă. Polarizarea, în acest caz, nu se întâmplă la nivelul fugarului electron, ci este dată de organizarea rețelei atomice.
Este o legătură mai puternică decât cea anterioară. Și mai stabilă. Polarizarea, fiind de lungă durată, permite evoluția unitară de lungă durată. Violența care insoțește crearea legăturii (sau respingerea ei) lasă, însă, amintiri (sau răni) adânci. Odată stabilită legătura, trebuie o forță mare pentru a o rupe. Binomul devenit unitate ajunge el însuși polarizat, reacționând, față de alții, ca un tot. Dacă depărtarea creată nu este prea mare atunci sistemul revine violent în starea de echilibru unitate. Dacă, însă, depărtarea crește peste o anumită limită, atunci legătura pierde rapid din intensitate, dispărând în neant datorită interției. O nouă apropiere aduce violența legăturii la început, ca și cum aceasta n-ar fi existat niciodată.
Venind la nivelul nostru și mergând spre macro dăm de ultimul tip de Atracție, gravitația. Regina. Deși este cea mai slabă forță, face minuni pe distanțe imense comparativ cu cele de dinainte. Aici nu avem polarizare. Nu e nevoie de așa ceva. Simpla existență a materiei o face să atragă materia de la distanță. Diafană, dar mereu prezentă, ea ține totul laolaltă. Nu poate fi anulată, sau, cel puțin, nu până acum.
Legătura bazată pe gravitație este cea mai firavă la prima vedere. Atracția fiind mereu prezentă acționează continuu, indiferent de distanță. Stabilitatea legăturii este dată de impulsul inițial cu tot ce implică el, direcție, distanță și viteză. Legătura poate fi învinsă doar dacă te miști suficient de repede în sens opus și suficient de mult timp. Evoluția în cazul acestui tip de legătură este continuă. Pentru că distanțele sunt mari, timpul nu este o problemă.
Te vei întreba, probabil,: Ce legătură au toate acestea cu iubirea?
În primul rând iubirea necesită o forță de atracție. Fără o astfel de forță care s-o țină în mișcare, s-o modeleze, ea se disipă în neant ca și cum n-a fost vreodată. Odată atracția prezentă, te îndrăgostești. În drag ostit. Prinzi drag. Nu e vorba doar de oameni. Poți prinde drag de orice. De un sunet, de un cântec. De o cărare, o pădure, un vârf de munte. De peisajul care le cuprinde pe toate acestea. De o carte sau de un simplu citat. Și da, și de oameni. Părinți, rude, prieteni, viitor iubit. Poți prinde drag de orice care rezonează cu ceva în tine, cu ceva ce apreciezi mai mult sau mai puțin. Sau oricât de puțin.
Sigur, așa cum apare atracția inițială, ea poate dispărea după un timp. Când îți cumperi un telefon nou ești foarte entuziasmată. Noul pe care acesta îl presupune în viața ta te atrage puternic și te face să freamăți de nerăbdare. Și începi să-l folosești. Dar entuziasmul de început scade ca intensitate. Te obișnuiești cu el, poate chiar te plictisești după un timp. Începi să vezi anumite defecte. Iar atracția scade făcând toate aceste lucruri. Și pentru că vrei mereu ceva nou, după un timp ți se pare demodat și vrei să-l schimbi. Puf! Dragostea față de telefonul tău, minunat la început, a dispărut ca un fum. Vrei să scapi, vrei să fugi, vrei să schimbi. De ce? Pentru a simți din nou acea atracție de început, mereu și mereu. Pentru că amintirea momentului când trăiești cu adevărat este unică și dorința de repetare a lui este puternică și permanentă.
Aceasta este dragostea. Și totuși, ce este iubirea?
Ei bine, iubirea este un cerc. Sau o elipsă. O orbită. Sau, și mai bine, oricum ar fi ea, este o curbă închisă în jurul centrului de atracție.
Pământul iubește Luna. Luna iubește Pământul. Din iubirea celor doi a rezultat viața, pentru ca tu și eu, acum și aici, să avem această discuție. Iubirea este un fel de captivitate. Pământul a captat Luna pe orbită. Luna orbitează în jurul Pământului. Mereu și mereu, într-un dans de proporții cosmice. Luna provoacă maree și activitate vulcanică. Prin aceasta Pământul este continuu frământat și nu se "stinge". Mai mult, din toată această frământare, în timp, creează și întreține viața.
Și mai apoi este și Soarele, centrul și motorul sistemului solar. Planetele de pe aici îl iubesc la nebunie. Atât de mult încât se învârt cuminți pe orbitele lor în jurul lui, trăgând de la acesta energie.
Sigur, tot acest joc depinde nu numai de distanță, ci și de masă. Luna gravitează în jurul Pământului pentru că așa o percepem noi de aici. În realitate și Pământul orbiteaza, dar nu în jurul Lunii, ci în jurul centrului de greutate al binomului Pământ-Luna. Ca și Luna, de altfel. Iar centrul de greutate este dat de masă. Ai zice că Soarele are un punct fix în spațiu în raport cu planetele înconjurătoare. Nu este chiar adevărat, uriașele planete gazoase din sistem îl fac pe acesta să oscileze și el pe o mini orbită, iar în jurul centrului comun de greutate. Dar, fiind masiv, centrul de greutate pică egoistic undeva tot in Soare, deși nu în centrul lui.
Iubirea omului este la fel și ea. O orbită în jurul centrului de atracție. Poate că te vei înscrie pe o orbită în jurul telefonului tău. Vei trece peste imperfecțiuni și te vei lega sentimental de el. Și-l vei iubi și nu vei vrea vreodată să renunți la el, gravitând zilnic în jurul lui. Va deveni parte din tine și va fi mereu cu tine. Mă rog, oarecum mereu.
Sigur, nu toți au șanse să devină captivi pe orbitele pe care doresc să fie. Și devin captivi fără să vrea pe orbite pe care nu și le-au dorit inițial. Totul ține de impulsul inițial, masă și traiectorie. Uneori devii captivă într-o iubire de scurtă durată, poate doar cât să închizi un pic un cerc și apoi să părăsești binomul. Alteori, cum e cazul familiei, traiectoriile sunt atât de bine definite și de stabile încât foarte greu pot fi perturbate. Cum am văzut, forțele de atracție pot fi diferite.
Iubirea ideală? Iubirea perfectă. Luna este moartă, stinsă, dar iscă și menține viața pe Pământ. Pământul are numai de câștigat din această relație, în timp ce Luna nu primește nimic. Iubirea perfectă este cea în care binomul este echilibrat și centrul de gravitație este la mijlocul distanței. Fiecare dansează în jurul acestui centru, fiecare orbitează în jurul celuilalt. Fiecare produce transformări în celălalt. Mișcare, maree, frământări, căldură. În ultimă instanță, viață. Sufletele pereche au parte de aceste trăiri în același timp. Fiind egale, două jumătăți ale aceluiași întreg, centrul de greutate al binomului va face posibilă perfecțiunea orbitelor și a efectelor, deci a iubirii perfecte, și va dărui viață amândurora.
Dar poate că așa ceva, iubirea perfectă, nu există, un mit fiind. Sau îl facem noi mit, obișnuiți să ne obișnuim cu ce avem. Și, uitând să căutăm în timp ce căutăm să trăim cât mai mult, compensăm lipsa de viață din iubire călătorind, aruncându-ne cu parașuta, ducând războaie și câte și mai câte. Orice ce ne aduce un strop de fericire, sau măcar o tresărire de adrenalină dacă nu de viață. Niciodată compleți, niciodată vii cu adevărat, mereu neterminați.
Totul ESTE despre iubire. Universul din care facem parte mustește de atracție de toate felurile. Atracție care produce interacțiuni, relații și, în ultimă instanță, orbite - iubire. Nu avem altul, altfel. Și pentru că el este astfel construit, și pentru că atracția și iubirea sunt atât de răspândite la toate nivelurile, atunci, poate, Iubirea este cheia Jocului pe care-l avem de dus și de terminat aici.