Încă de la începuturi, și până la sfârșituri, întrebarea de un milion de puncte este adânc înfiptă în mintea omului. "De ce"-ul. De ce se nasc, de ce trăiesc, de ce mor. De ce moare unul, altul, și toți și toate. De ce aceasta. Sau de ce cealaltă. De ce așa și nu altfel. De ce viața. De ce totul. De ce?
Întrebarea cea mai simpla și care revelează mereu prin răspuns, sensul. Ei bine, și răspunsurile sunt simple și ușor descifrabile (în unele cazuri). Pentru că nu e doar un singur răspuns. Este o serie de răspunsuri pe care le descoperi în căutarea sensului ultim: sensul existenței.
De ce se îmbolnăvește omul? De ce se moare? De ce moare un copil? De ce este Dumnezeu atât de crud ca să lase să se întâmple așa ceva?
Răspunsul este: Shit happens!. Sau, dacă preferi,: "C'est la vie"!. Sau, pe românește: D'aia!
Vei spune că acesta nu e un răspuns. De fapt, este și, mai mult, este și corect. Să-ți explic cum vine treaba...
Dacă te uiți în cunoașterea umană vei constata că există o componentă de aleatorism la toate nivelurile. Universul are această componentă, ca și orice se găsește în el. Formarea materiei, a Soarelui, a Pământului, a Lunii, evoluția lor nu puteau să aibă loc fără aleatorism. Nici viața omului nu poate exista fără această componentă. Mai mult, întâmplarea este cea care dă savoare și face suportabilă viața. Prin noutate și neașteptat omul găsește mereu resurse să afirme că viața merită trăită. Și s-o trăiască până la capăt. Fără întâmplare viața omului ar fi ternă și plictisitoare. Îmaginează-ți cum ar fi viața ta în care zeci de ani ai face același lucru, zi de zi, fără să existe nimic care să rupă această monotonie. Brrr! Nu, mulțumesc!
Sigur, există și un preț de plătit pentru a avea întâmplarea în viața ta. Pentru că, pe lângă lucrurile bune care ni se întâmplă, se întâmplă și unele care nu ne convin. Sau care ne provoacă distrugere. Cele "rele". Alternanța acestora, întâmplări fericite și întâmplări nefericite, dacă o privești cu atenție, dă, de fapt, trăirea vieții.
Omul este o sumă de trăiri. Cu cât întâmplarea este mai neașteptată, cu atât trăirea ei prin consecințele posibile este mai intensă. Și cu atât viața lui este mai plină. Faptul că ești în stație și vine metroul nu-ți produce nicio trăire (sau una insignifiantă). Dar dacă se întâmplă într-o zi să se fi stricat vreunul pe parcurs, iar întâmplarea aceasta îți poate provoca neplăceri pentru că vei întârzia unde te duci, atunci trăirea ta începe să crească pe măsură ce te gândești la consecințe.
Desigur, omul ar vrea să primească și să păstreze doar întâmplările care-i aduc bucurie. Ghici ce? Întâmplările nefericite sunt memorate mai ușor și pe termen mai lung de către mintea umană. Poate chiar de ADN. De ce? Pentru că el învață din greșeli. Bucuriile și beția fericirii sunt doar pentru relaxare și pentru întipărirea în memorie a celor învățate. Shit happens se petrece pentru ca noi să învățăm.
Vei spune: Dar îl contrazici pe Einstein. El a spus că Dumnezeu nu joacă zaruri cu Universul. Ei bine, avem amândoi dreptate, pentru că aleatorismul, și întamplarea ca și consecință a acestuia, există și nu există în același timp. Să-ți explic...
Dacă eu iau un pumn de nisip și îl arunc în vânt, din punctul meu de vedere distribuiția firelor de nisip este statistică și, deci, aleatoare. Însă ecuația fiecărui fir de nisip poate fi scrisă dacă cercetezi în amănunt condițiile de mediu, masa, forțele, unghiul și toate celelalte care intervin în mișcarea lui. Scriind ecuația fiecărui fir de nisip poți calcula și desena traiectoriile, evoluția și efectele acelui pumn de nisip aruncat în aer, eliminând astfel întâmplarea. Tu vei fi aflat astfel care fir a căzut la pământ, unde și de ce. Precum și pe cel pe care l-a luat vântul și la dus tocmai până în New York unde i-a intrat în ochi unui șofer de taxi care a provocat astfel un accident rutier ciocnindu-se de mașina din față ce a oprit la semafor.
Aleatorismul există acolo unde nu te uiți cu atenție. Pe nivelul tău a scrie ecuațiile a tot este o cale sigură către nebunie. De aceea, deși Universul este puternic cauzal (fiecare efect are o cauză), ce trăim noi pare (și o percepem ca atare) a fi doar întâmplare. Ceea ce este bine, pentru că, mai important decât cum se mișcă lucrurile, este cum acționăm trăindu-ne viața prin ceea ce ne scoate în față viitorul. Întâmplarea (și cum o tratăm) este examenul nostru zilnic la capitolul viață.
Vei spune: Dar dacă totul este un lung șir de cauză-efect atunci totul este doar destin. Da, și nu. Șirul lung de evenimente cu care ne întâlnim în viață îl putem privi (și să-l numim astfel) ca destin. Pentru că noi suntem acolo înăuntru și trăim totul de la un capăt la altul. Și din această cauză putem cădea foarte ușor în capcana de a considera că totul a fost scris dinainte să fie așa, dacă tot s-a întâmplat așa și nu altfel. Din păcate pentru om, acesta nu poate da vina nici pe destin pentru neîmplinirile lui. Sau pentru viețile irosite.
Singura componentă cu adevărat aleatorie din acest Univers este conștiința umană. Liberul arbitru al omului face ca unele lucruri să se petreacă, sau, din contră, să nu aibă loc. Totul în funcție de toanele de moment sau de-o viață. Poate că "destinul" lui (acel joc de probabilități al mașinii) ar fi ca el să se facă matematician. Din păcate el alege, de fiecare dată când are ocazia, să nu învețe la matematică. Sau alege să nu se ducă să viziteze America pentru că-i e frică de avion. Și prin astfel de decizii și alegeri viața lui ia alte sensuri de fiecare dată când ajunge la vreo bifurcație care l-ar putea aduce înapoi pe drumul său. Omul alege drumul său. Mereu.
Destinul tău e ca un râu. Larg și care curge continuu spre mare. Iar viața ta este o barcă ce plutește pe acest râu. Deciziile tale te pot face să stai pe loc navigând înspre amonte. Sau chiar să tragi la un mal sau la celălalt. Toate acestea atunci când te opui lui. Sau poți să te lași pe mâna curentului având grijă să nu te răstorni, admirând peisajul. Mașina are grijă ca probabilitățile pe care să navighezi să curgă continuu, oferindu-ți ocazii după ocazii de a-ți îndeplini scopul pentru care ai venit aici în această viață, scop pe care singură ți l-ai propus.
Pentru că da, ai venit aici în această viață cu un scop. El este sensul acestei vieți și răspunde la întrebarea De ce sunt aici?
Din păcate răspunsul la acest De ce? nu ți-l pot oferi eu. Trebuie să cercetezi și să-l afli singură. Dacă vei fi atentă la viața ta, la afinitățile tale precum și la cele ce nu-ți sunt pe plac, încet, încet vei afla de ce ai venit aici. Răspunsul îl vei afla atunci când vei rezona cu el. Ca un far pe mare, el va lumina noaptea și te va îndruma spre el. Dar, iarăși, de tine depinde să faci drumul spre el. Și mai apoi drumul spre îndeplinirea scopului tău. Până la urmă... tu ți-ai pus acest scop cu ceva timp în urmă, înainte să vii aici. Nu poți da vina pe nimeni că ți-a impus ceva. Nu poți da vina pe nimeni că nu știi ce drum să alegi la un moment dat. Tu, și doar tu, ești căpitanul bărcii tale. Iar un căpitan care nu este atent la ce se întâmplă în jur scufundă barca.
Ce pot să fac este să-ți spun ce scopuri își pun alții. Unii vin aici să sufere, pentru că din suferință cred ei că pot avansa. Alții vin să facă bine și se aruncă în orice caritabil. Unii vin să observe. Alții vin să se implice în orice din plăcerea de a trăi chestii. Unii vin să trăiască o viață normală, cu bune și cu rele. Alții vin să trăiască lucruri senzaționale. Unii vin să acționeze, alții să mediteze. Unii vin să facă războaie, alții vin să facă pace. Unii să construiască, alții să dărâme. Unii vin să iubească, alții vin să urască.
Și mai sunt unii care vin să se joace de-a v-ați ascunselea. În eterna căutare a (re)împlinirii ființei adrogine platoniene, unitatea, vin și se ascund în viață, și se găsesc și regăsesc în această mare de suflete care este omenirea. Sufletul pereche. Cel care te completează și pe care îl completezi perfect. Rezonanță maximă. Cel în fața căruia minciuna nu-și are loc. Pentru că ce sens are să te minți singur(ă)? Sunteți două jumătăți al aceluiași întreg...
Și de data aceasta va trebui să fii atentă. Mașina îți va scoate într-un fel sau în altul în față sufletul pereche, conducându-te din aproape în aproape. De tine depinde să-l recunoști și să-l accepți ca atare. Ce vei face după aceasta depinde doar de tine. Ce se poate întâmpla după aceasta..., ei bine, ... rămâne de văzut. Poate jocul se va termina, întreg Universul terminându-se. Sau poate vei avea doar o viață frumoasă. Sau nu. Cine poate ști? Cine poate spune?
De ce viața?
Pentru că omul este, mai mult sau mai puțin, copil. Și, ca orice copil, trebuie să crească și să învețe. Să cunoască binele și răul, și pe toate care derivă din ele. Și cum ar putea să stea la masa zeilor, el însuși zeu devenind, fără să treacă prin toate acestea? Îți mai aduci aminte când veneau pe la tine verișorii tăi mai mici? Camera devenea ca după bombardament. Și nu pentru că erau răi, ci doar pentru că se desfășurau complet în jocul lor. Și erau atât de prinși în el încât nu se gândeau că strică ceva.
Așa e omul față de zei. Suflete copil ce trebuie să se cizeleze înainte de a primi nemurirea. Iar după ce aceasta va fi câștigată în final, să fie cu adevărat responsabile pentru a nu distruge nimic. Mai ales existența.
Dacă te vei uita în Biblie vei vedea că acesta este scopul ultim al vieții. Dacă îl vei studia pe om vei regăsi același scop al vieții transpus în viața de zi cu zi. Doar că omul o face instinctiv și cum se pricepe mai bine, fără să priceapă ce face. Oare nu caută el să obțină, prin tot ceea ce face, Nemurirea? Încă de la începuturi? Oare nu vrea tot de atunci, mereu, Puterea? Oare nu urmărește el să aibă puterea absolută în nemurire? Lumea de astăzi este imaginea fidelă a ce s-ar putea întâmpla dacă sufletul necopt chiar ar avea putere și nemurire cu adevărat. Omul eșuează scopul țintind scopul transpus în viață.
Da, mai e mult până departe.
De ce totul?
Poate pentru că Nimicul s-a iscat din nimic. Și, iscându-se, a devenit ceva. Și, pentru că se plictisea în existență vreme de câteva eternități, s-a iscat primul gând. Și, gândind, a devenit conștient de el însuși și de singurătatea lui. Și, atunci, poate a început să se rupă în bucăți devenind câte ceva, diferit mereu de ce-a fost înainte. Experimentând și căutând mereu să vadă ce poate să mai fie, s-a iscat imaginația. Din imaginație s-a iscat visul. Iar din vis, într-un final, mașina de îndeplinit dorințe și noi.
Sau poate Totul, de sus până jos, a apărut așa cum e acum, iscându-se în existență într-un echilibru total. Sus și jos, înăuntru și afară, acum și mereu. Din ce? Păi... tot din Nimic.
Deși prefer primul răspuns, el nu-l exclude pe cel de-al doilea. În primul caz cauzalitatea este de tipul A->B->C->... În al doilea caz cauzalitatea este de tipul A->B->A în inel. În ambele cazuri nivelul ultim de percepție este primul în care apare cauzalitatea.
Sau poate că nu putem pătrunde cu mintea de acum un astfel de răspuns. Trăim într-un Univers cauzal și ordonat. A percepe ceva care este în afara ordinii și logicii ne-ar părea absurd. Sau poate nici nu l-am recunoaște ca fiind ceva, așa cum băștinașii din Americi nu "vedeau" corăbiile spaniolilor pentru că nu aveau asemenea noțiune. Probabil că nimeni nu va ști niciodată cum stă de fapt treaba aceasta: de unde a început totul. Iar de ce...
Oricum ar fi, pe acel ultim nivel de existență, trebuie că cineva este foarte singur, chiar dacă este totul... Sau, din contră?!?