Timpul... Prima și ultima frontieră a tot ceea ce a existat, există și va exista. Univers, corp ceresc, om, plantă, atom. Electron, quarc și string. Cel fără de care începutul, evoluția și sfârșitul nu-și au sens. Urât în durere, uitat în fericire. Dușman când ne lipsește, ignorat și risipit când ne prisosește. Mereu prieten bun când ne vindecă rănile.
Fizicienii teoreticieni spun că timpul nu exista înainte de Big Bang. Nașterea Universului a creat și timpul, pe lângă spațiu. Acum nu exista înainte de Univers. Ca nici aici. Bum! și acum și aici au căpătat existență și sens.
Și, odată născut, a început să curgă. Implacabil și nemilos către sfârșitul lui, propria lui moarte, trăgând totul după el. Căci da, și timpul se stinge în neființă la sfârșitul Universului.
Nimic nu-l poate opri. Nimicul însuși are nevoie de timp, pentru ca sensul să poată exista.
Imaginează-ți o lume în care timpul nu există. Consecințele existenței și curgerii lui, în absență, ar arunca în absurd Universul și, prin ricoșeu, tot ceea ce el conține. De ce? Pentru că fiecare drum presupune să aibă un început și un sfârșit, iar tu să îl parcurgi, în timp, pas cu pas. Ar fi absurd să termini ceva înainte de a începe. Legătura cauză efect s-ar rupe. Evenimentele s-ar putea produce înainte de a se exista cauzele care pot duce la ele. O dorință a ta s-ar putea îndeplini înainte să ți-o dorești. Vei primi înainte să ceri și, astfel, nici nu vei ști că ai trebuință sau că vrei. Obiectele ar apărea înainte de a fi create, și ar dispărea înainte de a fi distruse. Nașterea, evoluția și moartea ar fi rupte de logică, direcție și sens. Absurdul la el acasă și nebunia aferentă acestuia. Un Univers care, în situația în care ar putea exista, ar arăta, din punctul nostru de vedere format în această ordine a evenimentelor din jur, mai mult a haos.
Avem nevoie de Timp ca de aer. Poate că nu avem timp mereu atât cât ne-am dori, dar avem nevoie de oricât timp ne oferă Timpul. Pentru a ne naște, a crește și a deveni înțelepți în senectute. Pentru a ne putea trăi suferințele și bucuriile noastre și, mai mult decât atât, pentru a le înțelege. Înțelegându-le, pentru a putea schimba ceea ce este și considerăm necesar de schimbat. Și, în ultimă instanță, pentru a putea vedea rezultatele acțiunilor noastre, închizând astfel cercul gândirii. În această ordine. În ordine. Da, avem nevoie de Timp și de timp pentru a putea merge mereu mai departe, pentru a trăi o viață care să aibă sens.
Problema este (pentru că este o problemă) că Timpul nu există în realitate. Sau nu există așa cum îl percepe omul. Până la urmă, ce numim timp? O măsură. Numere. Rotații. Ture. Măsurăm tura unui cadran de ceas. Și așa trec minutul, ora. Sau măsurăm tura Pământului în jurul axei proprii. Și așa trece ziua. Măsurăm tura Pământului în jurul Soarelui, și așa adăugăm ani trecuți vieții noastre. Numărăm, în ultimă instanță, cercurile pe care ne-am situat noi înșine sau ne situează alții. Școală, liceu, facultate, serviciu. Familie, rude, prieteni, cunoscuți. Mereu în cercuri ce ne construiesc cotidianul și din care, în momentul în care conștientizăm aceasta, vrem să evadăm, dând de alte și alte cercuri. Rămânând prizonieri lor. Sigur, unele cercuri (cum este viața) sunt suficient de mari pentru a avea senzația că mergem drept înainte, mereu înainte. Și, totuși, ne pomenim de multe ori, dacă n-am știut să sărim pe un alt cerc (într-o altă paradigmă), că am mai trecut pe acolo. Și atunci ne cuprinde disperarea și știm că ceva este în neregulă.
Conștienți, însă, (pentru că în mintea noastră știm că ne învârtim în jurul cozii de la începuturi), am inventat ceva pentru a elimina sau limita această depresie. Continuumul ieri-azi-mâine. Am restrâns întreaga existență la 3 zile.
Ieri, ceea ce s-a întâmplat deja cu o zi înainte. Oarecum memoria noastră este încă vie pentru ce s-a întâmplat ieri. Cât și ce ne-a impresionat ieri. Sigur, nu ne aducem aminte TOT ce s-a întâmplat ieri, mai ales dacă n-am fost foarte atenți, dar putem descrie cu o oarecare precizie ce am trăit ieri. Ziua de dincolo de ieri se pierde în negura amintirilor și se estompează spre neantificare. Evident că ceea ce a fost puternic impresionant într-o oarecare zi de ieri rămâne în memoria de lungă durată. Din păcate memoria de lungă durată pierde amănuntele, contrastul. Zonele și marginile devin gri. Din această cauză, când rememorăm un eveniment trecut, ajungem să creăm amintirea inventând amănuntele, deși ne aducem aminte doar că am făcut ceva anume. Cu cât trăirile noaste au fost mai intense, cu atât precizia noastră este mai mare pe ce s-a întâmplat atunci. Da, amintirile noastre nu sunt altceva decât trăirile și impresiile noastre trecute.
Azi este ce facem de când ne trezim până adormim la loc. Școală, serviciu, drumuri, treabă sau doar leneveală. Prezenți sau nu, doritori sau nu, suntem mereu Azi, acționând și reacționând în treaba noastră. Este locul din timp în care creăm amintirile. Existența ne-o ducem astăzi, vrând nevrând. Azi este locul din timp unde există și se desfășoară cotidianul fiecăruia. Azi trăim.
Mâine... nu e decât ziua de mâine, ceva ce nu există încă. Orizontul nostru în cele mai multe situații se rezumă doar la atât, ziua de mâine. Sigur, putem aștepta sfârșitul de săptămână ca să facem ceva extraordinar. Sau iarna să mergem la schi. Sau vara să mergem la mare sau aiurea pe glob. Dar cotidianul este implacabil: mâine trebuie să merg în rutină. Până atunci mai sunt multe zile de mâine. În eternul mâine își găsesc sălașul dorințele, cu ale lor speranțe, precum și visurile noastre.
Ieri-Azi-Mâine este timpul în care ne consumăm viața. Ne proiectăm dorințele într-un mâine, le trăim mai mult sau mai intens azi, pentru a crea amintirile de ieri. Trecut-prezent-viitor. Și îi zicem acestui continuum Timp. Și facem din el o dimensiune. Sigur, greșind deseori, încercăm să reparăm trecutul. Ne imaginăm și căutăm căi de a călători în ieri ca să "reparăm" azi-ul nostru, pentru a primi un mâine în funcție de dorințele noastre ce se dovedesc irealizabile pe făgașul curent pe care ne aflăm.
Nu, ieri-azi-mâine nu este Timpul. Seamănă cu el, aduce cu el, și are și o oarecare legătură cu el, dar nu e el. Ieri-Azi-Mâine este doar percepția noastră asupra existenței Timpului.
Ca să înțelegi CUM și CE este Timpul trebuie să-ți povestesc puțin despre calculator. Știi că un calculator are un creier (CPU), o placă de bază, memorii de multe tipuri, alimentare și periferice care permit interconectarea/interacțiunea cu alte dispozitive și cu omul. Există, însă, ceva foarte, foarte mic, prezent în orice tip de calculator, și fără de care acesta ar fi inutilizabil. Acest ceva mic și indispensabil se numește oscilator. Oscilatorul creează un semnal repetitiv de tip sinus. Semnalul acesta repetitiv este cel care pune în mișcare unitatea de procesare și totul devine viu ca prin magie. Fără semnalul oscilatorului calculatorul este inert. Mort. În prezența lui, semnalul repetitiv face ca la fiecare perioadă calculatorul să avanseze cu o operație. El este Timpul (tactul) calculatorului. Oscilația. Perioadă după perioadă, cu frecvență foarte mare, timpul calculatoarelor dintre tine și acest text avansează pentru ca tu să-l poți citi.
Timpul este o oscilație. Și, prin modul în care acționează, Timpul este discret - avansează o dată într-o perioadă. Mașina în care suntem trebuie că are și ea un astfel de generator-păstrător al timpului, pentru ca să existe ordine, cauzalitate și avans.
Sunt, însă, câteva consecințe ale acestui model.
Prima consecință este că nu există Ieri. Și nici Mâine. Și nici măcar Azi. Există doar Acum. Acum este starea curentă a sistemului, oricare ar fi acesta. Dacă vrei, Mâine se transformă în Azi devenind Ieri DOAR Acum. O coexistență a celor 3 în momentul Acum. O compresie a continuumului, o limită matematică atinsă, ceea ce face din acesta ceva inutil.
A doua consecință este că nu putem fi siguri de periodicitatea perioadelor de timp. Oscilația este continuă teroretic, ceea ce face ca perioadele să se repete continuu. Însă oscilația poate fi suspendată sau inhibată să fie aplicată sistemului. Aceasta înseamnă că periodicitatea clipei poate să nu fie constantă, ci întreruptă.
Și mai este o consecință tulburătoare. Vezi tu, nu știm sigur când a început, de fapt, Realitatea. Sigur, nouă ni se pare că Timpul este etern, dinaintea noastră și cu mult după ce noi nu vom mai fi. Pentru că îl percem așa prin amintirile și cercetările noastre. Și ne-am obișnuit să îl considerăm așa. Problema este că trecutul nu-l cunoaștem decât prin prisma amintirilor noastre. Noi știm/considerăm că am trăit anumite evenimente pentru că avem amintiri (mai precise sau mai puțin precise) despre aceste evenimente. Dar ce a fost sau nu Realitate nu putem spune cu exactitate dacă iei în considerare și subiectivismul nostru. Și, dacă privești viața inteligentă ca o încununare a existenței Universului, în condițiile în care vârsta lui este de 13.5 miliarde de ani, te va lovi repede risipa de timp făcută pentru nimic ca să Acum.
Universul creat de mașină putea foarte ușor să ruleze pe repede înainte, în simulare, pentru a asigura istoria și cauzalitățile ei. Iar startul Realității să aibă loc poate acum 10000, 1000 sau 100 de ani. Sau acum o secundă. Unde intră în scenă sufletul.
Nu avem, mai mult sau mai puțin sigur, altceva decât Acum. Doar Acum se poate trăi din plin viața. Și nu știm când va fi următorul Acum. Poate să treacă o secundă, sau o mie de ani, orice ar însemna acestea. Sau o clipire a lui Dumnezeu. Minutul, ora, ziua, anul nu au nicio însemnătate. Sunt numere oricât de mari sau de mici. Contează doar clipa de față. Fericirea nu o vei găsi în trecut, ci doar eventuale amintiri despre ea. Fericirea nu o vei găsi nici în viitor, ci doar posibilități și probabilități despre ea. Dacă o vei căuta numai în trecut atunci te vei fi dat deja bătută. Dacă o vei căuta numai în viitor, atunci n-o vei atinge niciodată. Fericirea există doar Acum. Și dacă vei înțelege și-ți vei trăi clipa cu bunele și cu relele ei, o vei și găsi.
Indiferent cum ar fi construită, trăiește din plin clipa de față căci doar ea îți aparține în certitudine! E tot ce ai cu adevărat din acest Univers.