Suntem și ne ducem viețile pe o planetă chiar micuță, într-un sistem solar cu nimic ieșit din comun, într-o oarecare galaxie, într-un cluster de galaxii ca oricare altul, deși unic în felul său, în acest Univers. Ca să-ți dai seama de proporție aruncă un ochi în imaginea următoare:
Impresionant, nu? Marele este imens, chiar infinit dacă iei în considerare cei 1 și ceva metri care ne definesc dimensiunea noastra medie. Iar dacă te duci spre micro... vei vedea că micul este foarte mic, infim.
Suntem plasați dimensional, așadar, convenabil. Suficient de mari cât să putem vedea, admira și înțelege marele și micul, dar suficient de mici cât să simțim, privind nisipul de pe plajă, cât de insignifianți suntem în acest joc cosmic (măcar la prima vedere). Contează, oare, aceasta? Scara? Dimensiunile? Nu, sunt doar numere și proporții. Ce contează că ești de un milion de ori mai mic decât o planetă? Sau de o infinitate de ori mai mic decât Universul? Sau, cu ce te ajuntă că ești cu mult mai mare decât o furnică? Sau față de un atom? Trebuie să joci jocul la nivelul la care ești în joc. Și, dacă înainte ai făcut alegerea bună, atunci știi că jocul este despre sufletul care ești. Iar dacă nu, mă rog, îți vei duce viața ca o frunză în vânt, acționând și reacționând la evenimente, mare și mic în același timp.
Nu, numerele nu contează. Oricât de mari ar fi. Sau oricât de mici. Pentru că un suflet mic nu va încăpea în tot Universul, în timp ce un suflet mare poate să încapă într-o amoebă. Sufletul mic va tinde mereu să fie mai mare, și mai mare. Să acapareze oricât fără să fie vreodată destul. Cel mare, însă, va fi mereu de ajuns sieși, pentru că, iar, dimensiunea nu este decât o capcană. Primul se va pierde în dorința de a avea tot Universul. Al doilea va trăi în dorința de a fi.
Însă omul este o ființă ancorată spațiului în existența lui. El este mereu aici, sau acolo, sau dincolo, sus, jos, est sau vest. La fel și în ceea ce privește timpul. El este acum, sau a fost, sau va fi. Mereu va ocupa un loc în spațiu și timp pe durata existenței lui și va fi tributar celor două.
Dar ce e spațiul? Să întrebăm DEXul: "Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor.". Pompos spus și parțial complet și corect, spațiul este legat de materie. Dar în acest Univers există doar 4% materie, deci definiția este corectă doar în proporție de 4%. Adevărul este că spațiul n-are nimic de-a face cu materia, este independent de aceasta. Măcar pentru că în zonele de Univers unde nu există pic de materie, spațiul există și acolo. Dacă vei goli complet Universul de materie, spațiul va exista în continuare. Sigur, materia are nevoie de spațiu ca să existe, dar spațiul n-are nevoie de materie ca să existe.
În realitate spațiul este un ceva (caracteristică) ce aparține acestui Univers. Un dat care ne permite să ne mișcăm, să evoluăm, la un loc cu toate celelalte caracteristici/legi ale Universului nostru. Fizicienii susțin că el a fost creat tot în momentul Bing Bang-ului, din același punct infinitezimal de mic dar de energie infinit de mare, înainte neexistând spațiu.
Suntem, așadar, într-o bulă aflată în expansiune accelerată numită Univers, ducându-ne viața într-un spațiu care are 3 dimensiuni. De ce e important să avem un spațiu cu 3 dimensiuni? Pentru că, nu-i așa, este mai frumos să te apropii de un munte venind din orice direcție a unui plan, decât din doar 2 direcții. Sigur, putem exista și într-un spațiu bidimensional, dar ce-ti place mai mult? Să fii într-un desen animat ca cel pe care îl poți vedea pe posturile pentru copii la TV (exemplu de spațiu 2D)? Sau să faci o plimbare prin parc? Sau la munte? Sau poate la mare?
Spațiul 3D adaugă adâncime existenței noastre prin aceea că frumusețea poate fi privită din toate punctele unei sfere, nu doar 360 de grade ale unui cerc. Spațiul 3D înseamnă frumusețea corpului și a formei. Într-un spațiu 2D corpul (și forma lui) se reduce, în proiecție, la o simplă linie. Doar văzând profunzimea spațiului poți să bănuiești (și mai apoi să cauți și să cercetezi) profunzimea existenței.
Fizicienii teoreticieni susțin că, de fapt, există până la 11 dimensiuni. Este un model matematic. Și nu, nu este imposibil. Dar, pentru ce avem noi de făcut aici, spațiul, așa cum îl percepem și avem nevoie, ne este de ajuns. Deocamdată.
Evident, Realitatea, care este o instanțiere a Universului, și spațiul în care aceasta are loc, sunt strâns legate. Am văzut că Realitatea este, în fapt, în continuă mișcare și schimbare. Spațiul nu poate fi nici el departe de aceasta. Măcar din cauză că Universul este în expansiune continuă, spațiul este creat continuu. Și, așa cum ne-a învățat Einstein, corpurile, prin gravitația pe care o exercită, au capacitatea de a-l curba, păstrând pe orbita lor, sisteme solare, planete, oameni, animale și plante.
Și totuși, unde, dacă există un astfel de "unde", este acest Univers al nostru? Pentru că, tributari spațiului 3D de care suntem legați, avem nevoie de un "unde" pentru a-l cuprinde și înțelege. Și a putea, așa cum facem cu amintirile și lucrurile, să-l putem plasa undeva de unde să-l regăsim când îl legăm de vreun gând sau avem nevoie de el.
Există un binom numitor comun al tuturor ființelor conștiente din acest Univers: dorința și speranța. Acest binom îl regăsești oriunde și oricând. De la începuturile vieții și până la apusul ei. De la elefantul care-și conduce turma spre râul aflat la zeci de kilometri distanță, dorind și sperând să-și astâmpere setea, până la omul care-și dorește și speră să aibă ce pune pe masă copiilor mâine. Și, mai ales, la cel care își dorește și speră că va mai găsi să cumpere ultimul tip de telefon mobil de la mall. Dorințe necesare și dorințe superficiale. Dar mereu dorințe. Nu există om care să nu-și fi dorit măcar o dată ceva în viața lui, trăind cu speranța (uneori deșartă) că dorința lui i se va împlini la un moment dat, în viitor.
Dorința, acest numitor comun al vieții indiferent de formă, pe această planetă sau aiurea în vastitatea Universului, ne plasează cu tot cu spațiu și existență într-un ceva care face posibilă existența și îndeplinirea ei. Voi numi acest ceva - Mașina de îndeplinit dorințe. Cum Realitatea sună foarte mult a ceva virtual, poate fi foarte ușor (pentru că noi înțelegem și avem acum o astfel de tehnologie) un fel de calculator, de o complexitate foarte mare pentru noi cei din interior, ce creează o Realitate în existență în care dorința noastră capătă formă și culoare. Și devine "reală" la un moment dat în viitor.
Suntem, așadar, suflete prinse în această mașină care nu are alt scop decât să ne îndeplinească dorințele.
De ce? Vom vedea mai târziu.
Vei spune: dar nu mi se îndeplinesc toate dorințele. Sau nu toți își văd toate dorințele îndeplinite. Este mașina stricată? Sau nu-și face treaba cum trebuie?
Ca să înțelegi răspunsurile la aceste întrebări trebuie să înțelegi cum funcționează această mașină.
Imaginează-ți o mare. Dacă nu bate vântul suprafața ei este liniștită și perfect plană, fără valuri. Dorința ta este o bărcuță care putește undeva pe suprafața mării. Tu ești undeva pe țărmul ei. Ca să ajungi să ții bărcuța ta în mâini trebuie să intri în mare și să înoți până la ea. Problema este că atunci când intri în apă și înoți spre bărcuța ta, creezi valuri care unduiesc suprafața lacului, iar bărcuța începe să se deplaseze. Cu puțin noroc și ceva efort poți ajunge, însă, să o atingi.
Vei spune: E simplu. Oricine poate să-și atingă țelul, înotând și cu puțin efort. Teoretic da. Practic, problema este mai complicată. De ce? Pentru că, imaginează-ți acum, fiecare om înoată în această mare după bărcuțele proprii. Chiar și cei care au existat în trecut încă mai provoacă efecte. Iar marea de oameni, în marea de dorințe, produce ciocniri între oameni, ciocniri între dorințe. Unul vrea ceva, altul vrea opusul. Unul se mișcă mai rapid, altul mai încet. Iar valurile rezultante din această agitație (entropie) aruncă bărcuțele aiurea, într-o derivă a cărei ecuație este foarte complicat de scris și de înțeles. Și, ține cont, numai în partea noastră de mare, suntem, ca oameni, vreo 7.5 miliarde.
Marea... nu este decât o nesfârșire de posibilități, ce aduc în existență îndeplinirea dorinței. Înotul... nu este decât jocul tău prin care posibilitățile devin, prin propriile acțiuni, probabilități. Iar efortul tău... face din aceste probabilități certitudini.
Posibilitatea îndeplinirii unei dorințe - este ceea ce face mașina. Mișcă toată această mare de probabilități, puțin câte puțin, astfel încât, la un moment dat, o dorință să devină posibilă și tangibilă. O face cu minimum de modificări în sistem și cu amplitudini mici. Și o mai face, evident, fără a încălca legile Universului. Dacă le-ar încălca, atunci am avea un miracol, iar miracolele sunt foarte scumpe, pentru că provoacă tsunamiuri puternice în realitate. Ia numai ca exemplu modul în care a apărut creștinismul - miracole care încă produc valuri puternice chiar și la 2000 de ani distanță.
Probabilitatea îndeplinirii unei dorințe - este măsura acțiunii sau acțiunilor tale și efectul acestora. Cât de mult îți dorești acel ceva și ceea ce faci pentru a-l obține. Cu cât vei merge către îndeplinirea dorinței, cu atât probabilitatea crește. Iar la final vei avea certitudinea: dorința îndeplinită.
Nu, mașina nu e defectă. Ea își face în continuare treaba. Însă dorințele noastre se înmulțesc, iar noi suntem din ce în ce mai mulți. Din ce în ce mai mulți, dorindu-și din ce în ce mai multe. Și cât mai repede. Iar dezordinea crește continuu, pentru că valurile pe care noi le producem sunt din ce în ce mai mari.
Și când suntem prea zgârciți în a cheltui efort pentru a ne atinge țelurile, sau când ne dorim lucruri pe care mașina nu e pregătită să ni le ofere încă, atunci pretindem și așteptăm miracole. Și ne supărăm pe ea când nu e în stare să ni le ofere, în timpul pe care i-l impunem. Pentru că, până la urmă, orice dorință sau țel pe care îl atingem este un mic miracol sau o succesiune de mici miracole. Miracole ce scapă atenției noastre. Sau pe care le trecem ușor cu vederea, pentru că le transferăm în normal.
Să luăm un exemplu: un telefon mobil. Este atât de prezent în viața noastră încât îl considerăm un lucru banal de normal. Oricine are așa ceva. Arată-l, însă, unuia care a trăit acum 2000 de ani: Va spune că e ori vrăjitorie (și tu un vrăjitor), ori că ești zeu. Cum ar putea să accepte, în limitele cunoașterii lui, că poți vorbi cu cineva de la mii de kilometri ca și când ar fi în fața ta? Altfel decât că ești ori una ori alta.
Și, totuși, banal cum am ajuns să-l privim, el nu este decât un foarte lung șir de miracole, care pornește de la observarea fulgerului în zorii civilizației și descoperirea electricității mai târziu. Viața există tot datorită fulgerelor. Iar ce este electricitatea dacă nu un miracol al mașinii în care ne găsim? Electronii din atom pleacă la plimbare la o diferență de potențial. Este un miracol că este așa. Unul mic, pe care acum îl considerăm ceva normal, dar care a permis alte miracole mai apoi și care, după idei, invenții, inovații și foarte, foarte mult efort și resurse investite, a făcut ca acum tu să afli, să te poți juca, să vorbești, să filmezi, pozezi, vezi, citești, să asculți muzică, să te orientezi, și câte și mai câte, cu acest obiect banal azi numit telefon mobil.
Marea miracolelor, mici sau mari, acolo unde dorințele se îndeplinesc, este însăși Realitatea.
Fii atentă, așadar, ce-ți dorești, pentru că s-ar putea să devină realitate. Dorințele tale vor da victoriile, dar și înfrângerile tale. Și toate acestea te vor caracteriza ca suflet și ca om. În ultimă instanță... vei fi ceea ce-ți vei fi dorit. Mașina va fi mereu pentru tine aici, dar, nu uita, efortul, mai mare sau mai mic, este mereu al tău.