Real. Ce cuvânt scurt, dar care vrea să cuprindă tot. Cuvânt prin care omul exprimă tot ceea ce există independent de conștiința lui. Pământul pe care calcă. Aerul pe care-l respiră. Cântecul liber al păsării. Universul, în ultimă instanță, cu stelele și planetele lui. Tot ceea ce există trebuie că e adevărat...
Trebuie că e adevărat, pentru că, altfel, minuscula noastră ancoră în realitate se disipă ca un fum, iar noi ne vom găsi suspendați într-un etern a fi sau a nu fi, bâjbâind în resemnare sau pendulând în îndoială.
Toată munca (și efortul) omului este de a defini și întelege ce e real și ce nu. Căutând în jur, aproape sau aiurea în stele, omul vede, pipăie, aude, miroase și gustă Realitatea cu fiecare clipă a vieții lui. Pentru că este tributar limitărilor avatarului său, el nu poate cunoaște ce e real decât prin simțurile pe care le are la dispoziție, și prin interacțiunea acestor simțuri cu ce e afară. Și, interacționând astfel, el își definește propria realitate.
Pentru că percepția realității diferă de la om la om. Și aceasta pentru că simțurile diferă de la om la om, și de la o vietate la alta. Unul aude sunete mai înalte sau mai joase decât tine sau decât mine. Altul vede mai bine aproape sau la depărtare. Unul poate să simtă perfect aromele, în timp ce altul poate să citească prin pipăit, orb fiind. O varietate de realități date de varietatea, ca sursă și intensitate, de senzații și informații ce ajung la creier prin traductoarele pe care omul le are la dispoziție.
Iar când vine vorba de interpretat și înțeles aceste informații, lucrurile se complică și mai mult. Pentru că omul are în spate un bagaj unic de educație, religie, tradiții și, nu în ultimul rând, de experiență.
Dacă vei pune pe oricare doi oameni să deseneze o floare, vei vedea că rezultatul final va fi diferit. Sigur, va avea petale și tulpină (poate), dar nu vor fi niciodată identice. Schițat va fi vorba de același lucru, o floare, dar, pentru fiecare, floarea va fi diferită de a celuilalt. Același lucru, două viziuni diferite, două realități diferite. Babilonul este, astfel, complet la nivel de individ.
Și, în această vastitate de viziuni diferite asupra realității, probabil pentru a putea merge mai departe, omul a definit Normalul: o medie a realităților tuturor. Dacă majoritatea vede că o frunză e verde, atunci e normal să-i zici verde. Dacă majoritatea vede că Soarele se învârte în jurul Pământului atunci e normal să zici că Pământul e în centru. Tot ce face și gândește majoritatea este Normalul. Iar cine nu se încadează în majoritate, devine automat anormal, combătut, ridiculizat, uneori ars pe rug sau urcat pe cruce.
Din dorința de a(-și) demonstra normalul, omul a creat știința. Doar că rezultatele ei i-au dat mereu (și îi dau mereu) peste cap propria percepție asupra realității. Pălmuindu-l peste față cu propria ignoranță. Pentru că pentru fiecare mister lămurit pe alocuri, alte zece necunoscute răspunsuri vin să-l năucească. Și să-l întărâte, mereu și mereu, în jocul infint al cunoașterii. Și, din această cauză, omul a făcut saltul în extrema cealaltă: dacă știința n-a demonstrat-o încă, atunci nu există, pierzând (temporar sau pentru totdeauna) magia care este în tot și toate. Dar chiar și așa, negând intangibilul și considerându-l din start neadevărat, știința ajunge ori să se contrazică singură, ori să-l dovedească pe acesta. Și ce face omul când ajunge să "vadă" acest rezultat? Nu mai poate să nege, așadar ignoră, ascunzându-și capul în nisip ca struțul.
Nu vreau să arăt că știința e greșită și că n-am avea nevoie de ea. Datorită ei viața noastră este azi mai ușoară și mai frumoasă. De la calculatorul și telefonul cu care comunicăm cu prietenii online, până la călătoriile pe care le facem în jurul lumii, real sau virtual. Dar a face o credință absolută din ea nu este decât o altă extremă, la fel cum este extrema numită religie. Iar extremismul duce mereu la distrugere, atât la nivel de individ, cât și la nivel de societate.
Ce te faci, însă, când știința ajunge să zdruncine normalul de credință care îl ancorează pe om în propria realitate? Faci saltul într-o paradigmă superioară, sau rămâi închistat și rătăcit în cea veche?
4% din Univers este materie. Doar patru la sută. Adică aproape nimic. Asta ne zice știința. Restul de 96% este dark matter și dark energy - ceva ce nu putem vedea prin simțurile noastre sau al aparatelor noastre, pentru că nu interacționează cu materia din care suntem noi alcătuiți. Doar o mică parte din ceea ce există în Univers alcătuiește Realitatea noastră. Atunci, de ce ar trebui să spun că reală e doar materia? Că dacă nu văd ceva, acel ceva nu există? Mai repede ai putea spune că noi suntem o ciudățenie a Universului. Neglijabilă în limita celor 4%.
E=mc² Atât de simplă și atât de frumoasă în simplitatea ei. Fără această ecuație a lui Einstein n-am fi putut înțelege corect mișcarea planetelor din sistemul nostru solar. Sau traiectoriile necesare pentru a trimite sateliți și sonde în spațiu și pe alte planete. Ce ne spune această ecuație? Că masa (materia din tine și din mine și din tot ceea ce vedem) este în relație directă cu energia. Și că, dacă iau o fărâmă de materie și o arunc cu viteza luminii, ea devine energie pură. Sau, altfel, că materia este energie condensată. Vibrație de frecvență joasă.
Totul din acest Univers este energie sub o formă sau alta, vibrând pe o frecvență mai joasă sau mai înaltă. De la string, la electron, și până la planete și la lumină, totul este într-o mișcare și vibrație continuă. La fel e și viața. La fel și sufletul omului.
Un set de experimente vine să-l năucească și mai rău pe omul de azi. Poți citi despre ele aici. Îți trebuie un pic de engleză, dar merită.
În primul experiment (teoretic, evident) este de vorba de o pisică ce este bagată într-o cutie împreună cu un falcon de otravă și un mecanism care poate sparge aleator flaconul, eliberând otrava. Pisica poate fi, astfel, vie sau moartă, dar noi cei de afară nu cunoaștem acest lucru. Pentru noi pisica este și moartă și vie, cu probabilitate egală dată de mecanism. Funcția ei pendulează între cele nouă stări, și, cu cât trece mai mult timp, probabilitatea ca ea să fie moartă deja crește iar cea să fie în viață scade. Dar, imediat ce observatorul deschide cutia, această funcție colapsează într-o probabilitate sau alta. Soarta ei certă este astfel determinată de acțiunea observatorului.
Prin analogie, Realitatea devine și este, astfel, o infinitate de astfel de situații în care decizia/acțiunea observatorului a avut loc, și, respectiv, nu a avut încă loc. Un ocean de funcții în mișcare ce se schimbă și interacționează între ele continuu, creând viitorul în prezent în funcție de trecut și de intervenția observatorului, cel care le face să iasă din incertitudine și să se materializeze. Sau, altfel spus, orice viitor este posibil și, uneori, probabil, până când intervine omul care face ca un anumit viitor să aibă loc.
În al doilea experiment (din 1998), un fascicol de electroni este trimis prin două fante către un strat fotosensibil. Electronii, fiind "materie", ar trebui să se comporte ca atare și să vedem două benzi de lumină corespunzătoare celor două fante. Rezultatul este, însă, surprinzător: Un model care spune că electronii se comportă ca unde, și nu ca niște corpusculi. Mai mult, dacă fasciculul este redus la un electron pe rând, modelul rezultat nu se schimbă: Ca și cum electronul intră prin ambele fante în același timp.
Dacă, însă, încerci să determini prin ce fantă trece electronul, modelul rezultant colapsează și electronul se comportă ca și corpuscul, rezultând două benzi luminoase.
Simpla prezență a observatorului face ca electronul să devină din undă corpuscul. Cum ar veni... materia este undă până când observatorul își concentrează atenția asupra ei. Sigur, detecția se face folosind instrumente. Dar ce este instrumentul dacă nu o prelungire a conștiinței omului? Omul este cel care observă și interpretează datele instrumentului, care la rându-i le achiziționează.
Poate concluzia articolului (conștiința influențează realitatea) este discutabilă. Și nu că n-ar fi adevărată. Însă, altceva este cu adevărat remarcabil în acest experiment. Și anume comportamentul dual al materiei și pendularea graduală între cele două stări în funcție de observator (orice ar însemna asta). De ce? Pentru că, privind altfel problema, totul în jurul nostru este undă (energie vibrând și mustind) până când cineva vine și aruncă un ochi. Și cu cât atenția este mai mare, cu atât aceasta devine "mai" materie. O realitate continuu fluidă și care nu se materializează decât atunci când vrei s-o cunoști. O proiecție cu o infinitate de stări posibile care devine palpabilă (alterându-și starea normală) doar prin prezența celui care vrea să afle, a celui care se uită. Și, atât timp cât nimeni nu se uită, ea continuă să aibă o stare nedefinită. Ca și cum prezența omului face ca Realitatea să se instanțieze. Iar de aici până la concluzia că Realitatea nu este decât o iluzie nu e decât un pas.
Cum ar arăta lumea dacă nimeni nu ar privi-o? Dacă nimeni nu ar privi-o și totuși am afla-o? Probabil o mare de probabilități oscilând continuu. Dacă toate sufletele de pe Pământ ar fi înghesuite într-un tren, nimic n-ar exista cu adevărat în afara celor pe care ele le văd în jurul trenului. Foarte probabil că un peisaj de munte cu pădurile și pâraiele lui există în realitate doar atunci când călătorul vine în contact cu el. Mereu diferit, mereu nou, cu fiecare călător și dată care-l străbate.
Omul a creat o astfel de tehnologie. Deși într-o fază rudimentară, ea poate explica prin similitudine funcțională, cum este realizabilă o astfel de realitate. Realitatea virtuală. Îți pui o pereche de ochelari, dai drumul la program și deodată totul prinde viață în fața ochilor tăi. Te "întorci", realitatea se creează în "spatele" tău. Te "uiți" în sus, computerul îți afișează cerul. Oriunde ai privi și te-ai întoarce computerul detectează și îți desenează realitatea.
Sigur, Realitatea noastră are o grafică și o scală fenomenale comparativ cu ce-a realizat omul, deși, cât de mare este mare și cât de mic este mic ține tot de o anumită relativitate. Dar principiile sunt aceleași: transpunerea într-un spațiu virtual prin controlul și păcălirea simțurilor. Iar acest model are o consecință tuluburătoare: Orice realitate virtuală este populată, pe lângă personajul/personajele principale, și de alte caractere care dau adâncime și culoare, la fel de reale în acel spațiu, dar controlate de inteligență artificială. Aceasta vine și dă un răspuns posibil unei întrebări importante: Cum apar sufletele noi? Poate, de fapt, nu apar suflete noi, poate numărul de suflete este mereu constant.
Oricum ar fi, poți să-ți trăiești viața în trei moduri. În primul, totul este bine determinat și stabil. Pământul de sub tine este pământ, aerul este aer, cerul este cer. Eterne și stabile. Nimic nou sub soare, sau, cele noi, sunt delimitate foarte bine de principiul cauză și efect. Nu se potrivește un efect, înseamnă că nu i-ai găsit cauza. Analizezi și integrezi ce s-a întâmplat în ceea ce cunoști. Este un mod care se trăiește, de fapt, în trecut. Pentru că funcțiile au colapsat deja, iar tu te ancorezi doar în ceea ce a existat, la un moment dat "acum", ce acum este deja istorie și amintire. Reacție.
Un al doilea mod, cel în care totul este magic și vibrant. Vezi magie. Simți magie la tot pasul și în tot ceea ce afli. Este momentul lui "acum", cel în care se creează trecutul, în care funcțiile cad producând și formând realitatea. Niciodată plictisitor, niciodată la fel. Mereu nou, mereu remarcabil. Miracolul are loc tot aici. Sigur, orice efect își are cauza, dar ele amândouă au loc și se petrec simultan. Și se ramifică, și produc bifurcații. Iar jocul lor este frumos și surprinzător. Creație.
Iar ultimul este cel care se trăiește ancorat în viitor. Speri. Dorești. Vrei. În care afli și vezi funcțiile și probabilitățile pulsând. Le înțelegi existența, rostul și forma. Înterconectările. Cauzalitățile. Le simți și, simțindu-le, poți să le modifici destinația și rezultatul. De data aceasta operezi pe întreg lanțul cauză - efect. Este cel în care poți modifica cu mai multă sau mai puțină energie realitatea ce va să vie. Sau o construiești pas cu pas. Prevedere.
Și mai există și un super mod, cel în care toate cele trei moduri se contopesc și conlucrează pentru un scop anume. Vezi și înțelegi trecutul, acționezi în prezent, pentru construcția unui viitor ce va să fie. Seria "Fundația" descrie mai bine decât mine acest mod, așa că îl las pe Asimov să vorbească în locul meu.
Mișcătoare ca nisipul, Realitatea este creată și schimbată continuu de om, dacă nu prin conștiință, atunci prin acțiuni disparate sau succesive. Privește-i și simte-i miracolele și magia, acum și mereu. Jocul ei este minunat. Și etern la scara umană. Cât despre probabilități... Fie le vezi și admiri jocul. Fie lași Instinctul să ți le calculeze și să-ți spună încotro se îndreaptă. Căci ce este acest Instinct dacă nu un calculator personal de ce va să fie, în super mod?