"Și adevărul te va elibera"
"Adevărul este că..." Nu cred că există (sau a existat) cineva pe lumea aceasta care să nu fi rostit aceste cuvinte. Ele îl pun pe cel care le rostește într-o poziție relațională clară cu Adevărul: Eu știu Adevărul și ți-l exprim astfel într-o judecată de valoare. Dacă celălalt, căruia îi este adresată fraza, are același punct de vedere, atunci totul se stinge în acord. Dacă nu, începe conflictul. Iar conflictul poate fi o polemică minoră, sau poate duce la războaie. "Adevărul este că... Crimeea a aparținut URSSului. Trebuie s-o luăm înapoi.". "Adevărul este că... Irakul deține arme chimice. Trebuie să îl împiedicăm să le folosească.". Totul în lumea asta s-a făcut și se face în numele Adevărului (de circumstanță sau absolut). Tragedia vine din faptul că nimeni nu deține Adevărul absolut. Iar cel de circumstanță, când nu este o minciună bine ticluită, produce doar durere și disperare. Și, nu numai că nimeni nu îl deține, dar nimeni nici nu știe ce este Adevărul. Omul îl caută încă din zorii civilizației. Cartea aceasta nu este despre Adevărul absolut, dar este despre Adevărul posibil. Pentru că totul în lumea asta ține de probabilități, nimic nefiind sigur per total.
"Ce este Adevărul?" Răspunsul este foarte simplu: Adevărul, oriunde ai incerca să-l găsești, este de fiecare dată o sferă.
Totul în acest Univers tinde spre sferă, pentru că sfera este corpul de energie minimă. De la macrounivers la microunivers găsești sfere peste tot. Pământul este o sferă, Luna este o sferă, Soarele este o sferă. Ridicăturile tind să se tocească. Adânciturile tind să se umple. Universul însuși, așa cum îl percepem și îl înțelegem acum, este o mare bulă, deci tot o sferă. Deci, dacă sfera este forma general răspândită oriunde privim în acest Univers, atunci și Adevărul este tot o sferă, oricare l-ai căuta, oriunde l-ai găsi.
Să luăm un exemplu. Toți stăm pe un Adevăr. Îi spunem Pământ. De existența lui depinde existența noastră. Fără el noi n-am putea avea această discuție. Aici.
În afară de excepția în care fătul și mama ocupă același spațiu în același timp, fiecare mamifer ocupă un spațiu bine delimitat pe această sferă. Dacă vei lua un copil de când se naște, și-l vei crește izolat pe o câmpie, pentru el va exista doar câmpia. Câmpia va fi adevărul lui, pentru că el doar atât știe. Dacă vei lua, însă, un altul și îl vei crește pe un munte, atunci muntele va fi adevărul lui. Niciunul nu va ști cum arată acasă pentru celălalt. Întreabă-i cum este Pământul! Primul îți va spune că e plat ca în palmă și cresc grâne. Al doilea îți va spune că e plin de stânci și prăpăstii și nu crește decât iarbă și copaci. Greșește vreunul? Da. Și Nu. Ambiguitate? Nu chiar. Pentru că dacă ne raportăm la cele știute de fiecare în parte, atunci fiecare are dreptate, deci va fi Da. Dacă, însă, ne raportăm la cele știute de noi acum, amândoi greșesc per total, deși au dreptate pe alocuri. Și de ce știm mai multe noi decât ei? Pentru că noi am călătorit și am văzut și câmpia și muntele. Și prin aceasta noi știm că adevărul este că există și câmpii și munți. Acest exercițiu teoretic ne învață relativitatea poziționării observatorului în raport cu sfera.
Să zicem acum că fiecare dintre copii are voie să se ducă o singură zi în vizită la celălalt. Primul se duce la munte și nimerește o zi în care soarele este sus și e cald afară. Al doilea se duce la câmpie și nimerește o zi în care plouă fără oprire. Întorși acasă, fiecare povestește parinților și prietenilor cum e la celălalt. Primul zice că e minunat, frumos, cald, dar nu torid ca la câmpie, peisajele sunt superbe și încântă ochiul. Al doilea povestește cum plouă neîncetat la câmpie și cum nu e de trăit acolo. Greșește vreunul? Da. Și nu. Pentru că fiecare dă răspunsul în funcție de propria experiență, în cazul ăsta experiența de o zi. Tu știi că la munte plouă mai des și ai mai rar șansa să ai o zi frumoasă. Iar la câmpie e mai mult frumos decât ploios, și ai mai rar șansa să ai o zi urâtă. Dar asta doar pentru că noi am petrecut mai mult timp, și la munte și la câmpie, și am văzut vremea în toată desfășurarea ei, în ambele locuri. Dacă cei doi copii ar fi mers în vizită atunci când vremea ar fi fost așa cum e în majoritatea timpului în fiecare loc, atunci concluziile ar fi fost cele corecte. Acest al doilea exercițiu ne învață relativitatea momentului observării sferei.
Contează, deci, momentul și locul din care privești sfera. Un pic mai la stânga sau la dreapta și imaginea e alta, și concluzia poate fi alta. O zi înainte sau după, și iar concluzia poate fi diferită, pentru că sfera poate evolua în timp.
Contează și distanța observatorului până la sferă. Dacă ești pe sferă și sfera este suficient de mare, o să ți se pară plată. Dacă te depărtezi suficient de mult, o vei vedea ca sferă, dar nu-i vei mai vedea detaliile.
Adevărul absolut înseamnă să poți descrie sfera complet. Orice descriere parțială este incompletă și alterează adevărul, făcând din aceasta un adevăr parțial.
Se poate afla Adevărul absolut? Teoretic da. Să luăm cazul Pământului. Ca să poți descrie complet Pământul și să poți spune "Adevărul despre Pământ este..." ar trebui să afli cum arată din orice punct l-ai privi, ca pe un tot. Descrieri, hărți, fotografii, filme. Ar fi de ajuns? Nu, pentru că doar ai ști cum arată. Conteaza și din ce e alcătuit. Așa că ar trebui să afli până la ultimul firicel de praf din ce e format. Să zicem că ai făcut și asta, ai scris matematici, fizici, chimii, geologii, biologii, astronomii și ai stabilit complet relațiile dintre atomii lui. Ar fi asta de ajuns? Nu, pentru că nu ai prinde istoria evoluției lui trecute, de când era doar praf stelar până în prezent. Vei merge mai departe și vei inventa o modalitate de a călători în trecut, urmărind și înțelegându-i evoluția prin asta. Ar fi de ajuns? Nu, pentru că nu i-ai prezis, încă, evoluția viitoare până la dezintegrarea înapoi în praf stelar. Pentru asta va trebui să studiezi întregul Univers și interacțiunile din el. Asteroizi, comete, radiații, pulsari, stele, supernove, găuri negre, galaxii, clustere, dark matter, dark energy, și câte și mai câte descoperi pe drum. Toate acestea pot influența Pământul într-un fel sau altul...
Nebunie, nu?!? Da, e o nebunie să încerci să afli Adevărul absolut. Complexitatea și resursele necesare unei asemenea acțiuni tind la infinit. La fel și nebunia celui/celor care încearcă să facă asta. Interesant este, să zicem, că cineva va reuși să adune toate aceste date, să le prelucreze, și să facă modelul Pământului, trecut, prezent și viitor. Exprimarea Adevărului despre Pământ va tinde și ea la infinit, măcar ca timp. Așa că "Adevărul este că Pământul este așa și așa și așa și..." va fi mereu incomplet, deci parțial. Degeaba l-ai aflat, dacă nu poți să-l rostești. Probabil că nici nu-l poți ține minte, pentru că până vei fi ajuns la mijloc, îi vei fi uitat demult începutul.
Și atunci? Care este Adevărul?
"Adevărul este." Punct. E singurul mod absolut a-l exprima fără să greșești în vreun fel. Afirmând aceasta, vei recunoaște că ești mică și neștiutoare, fără a-l anula în vreun fel. Ar fi recunoașterea ta că el este incomprehensibil ție. Sau să taci (poate de aceea acei călugări fac jurământul de tăcere) (însă, suntem totuși ființe comunicative, și trebuie să vorbim pentru a schimba informații și stări, aceasta fiind parte din evoluția noastră).
Și, la urma urmei, cui îi trebuie Adevărul despre Pământ? E de ajuns să știm că stă sub tălpile noastre și ne susține în viață. Putem trăi și fără să știm ce e și de ce e sub noi, atât timp cât este pentru noi aici.
Da. Și nu. Da, pentru că putem trăi în ignoranță, la fel cam ca o piatră. Nu, pentru că încă nu știm ce-i cu noi pe aici. Orice vietate, când ajunge într-un loc nou, prima și prima dată începe să exploreze, să se obișnuiască și să înteleagă unde este. Mai ales omul, o vietate dotată cu inteligență și conștiință de sine, și care se naște năuc și uituc pe lumea asta. E normal să dorească să afle unde este și de ce. Da, ne trebuie să cunoaștem Adevărul. Ne trebuie pentru ca să știm de unde venim, cine suntem și încotro mergem. Și mai ales de ce.
Toate acestea ne aruncă într-o situație imposibilă. Pe de o parte trebuie să aflăm Adevărul, pentru ca să întelegem de ce, iar pe de altă parte nu putem, pentru că suntem limitați și supuși greșelii.
Cum putem ieși din această fundătură? Cum putem cunoaște, totuși, Adevărul, în limitele existențiale între care ne găsim?
Orice vietate, măcar pe lumea aceasta, dispune de un "ceva" căruia i se spune Instinct. Nu știe nimeni unde e și ce e. Unii zic că e o sumă de reflexe automate în creier. Alții zic că e subconștientul. Eu zic că este canalul de legătură cu matricea informațională (știu, sună pompos, dar numele reflectă funcția). De fapt, nici n-are importanță unde e și ce e. Sau cum îi zice. Important este cum funcționează. Ei bine, Instinctul acesta este cel care ne avertizează și care trimite mesaje conștientului din fiecare. Un fel de îngerașul de pe umărul eroului din desenele animate.
E imposibil să nu fi făcut cunoștință cu al tău până acum. El este cel care te face să te aperi sau s-o rupi la fugă când ceva te pune în pericol. Cel care te atenționează că ești pe cale să faci o greșeală. Sau, din contră, că faci un lucru bun. Cel care îți dă de veste că persoana din fața ta suferă sau e supărată, sau, din contră, că e bucuroasă sau fericită. Citește semne și informații, prelucrează, scoate concluzii. Apoi ți le prezintă ție să iei decizii. Un fel de asistent de serviciu 24/7 la dispoziția ta și care te evaluează continuu.
Pentru unii el este ca o voce interioară care vorbește neîntrebată. O voce care este întotdeauna dreaptă. Care știe mereu ce este bine și ce este rău. N-o poți minți, n-o poți suprima. Ea știe tot. O poți, însă, combate. Poți să nu fii de acord cu ea tot timpul, rațiunea ta făcând asta. Dar ea este mereu acolo să te tragă de mânecă și, de ce nu, să-ți transmită senzația aceea minunată de bine numită fericire, când crede că o meriți. Acesta este nivelul unu.
Nivelul al doilea al Instinctului este puțin diferit. Aici nu mai vorbim de o voce pe care o auzi în cap atunci când vrea ea. Comunicația, acum, are loc prin sentimente și senzații. Cuvintele nu-și mai au rostul. Sentimentele și senzațiile conțin mai multă informație decât pot o sumă de cuvinte să exprime, așa că viteza de transmisie este cu mult mai mare. Deși cu același efect și aceeași bază, doar că nu în vorbe. Acest al doilea nivel al Instinctului presupune o topire a primului în acceptare în tine. Altfel spus: te dai bătută. Capitulezi instinctului tău. Din acel moment încolo vei SIMȚI... răul, minciuna, binele, adevărul. Nu le vei mai gândi. Al tău și al altora. Pur și simplu... vei ști. Vei ști și când vei ști, revelația fiind și ea marcată ca atare. Și, mai mult, vei ști că vine de la Instinct. Tu vei fi tot tu, decizia îți aparține în continuare. Doar că va fi ca și cum ai devenit un cyborg cu o superputere dată de un calculator care ți-a fost integrat în organism. Cool, nu? :)
Știu, te întrebi dacă poate să greșească. Nu știu răspunsul la această întrebare, pentru că nu-mi aduc aminte să-mi fi greșit mie vreodată. Poate că da, poate că nu. Uneori este greu să interpretezi senzații, sentimente, emoții. Deci dacă ar fi vreo problema, nu cred că este la Instinct, ci la traducerea mesajului de către rațional. Dar, chiar dacă ar fi așa, nu cred că ar conta prea mult, pentru că aceste situații ar fi puține.
Să-ți dau un exemplu palpabil. Când un program are un defect și nu funcționează cum trebuie, atunci avem un bug. Acesta trebuie fixat. Analizez datele pe care le am, încerc să reproduc bugul, produc date suplimentare de analiză, mă uit pe cod. O perioadă nu se întâmplă nimic. Apoi, la un moment dat, brusc, știu unde e problema. Sau îmi vine o idee. Se aprinde pur și simplu beculețul.
Sunt sigur că și tu poți da exemple asemănătoare. Ai o problemă la matematică. Și te uiți lung la ea. Și te uiți până și ție ți se aprinde, la un moment dat, beculețul. Sau îți vine o idee.
Vei zice: da, dar pot să am o problemă căreia nu i-am învățat teoria. Și pe aceasta nu o pot rezolva, oricât aș sta să o citesc și să mă gândesc la ea. Da, e corect. Dar vezi tu, ideea, de fapt, tot îți vine. Doar că trebuie s-o recunoști ca atare. Dacă tu nu ai văzut niciodată un vapor, și apare unul pe mare, nu-l vei remarca niciodată, chiar dacă trece prin fața ta. Sau dacă cineva vine și-ți vorbește într-o limbă pe care nu ai mai auzit-o niciodată, sunetele limbii respective vor fi doar zgomot pentru tine. Și te vei închide tu, ca măsură de protecție, nereținând nimic din ce zice celălalt. Sau
Să zicem că vrei să afli cel mai mare secret al unei prietene. Evident, este un lucru rău, pentru că atentezi la intimitatea prietenei tale. Instinctul nu va funcționa în acest caz, va fi mut ca un pește, oricât ai aștepta. De ce? Pentru că nu-l ai ca să faci rău. E un îngeraș, nu un drăcușor. El este pentru tine tot timpul, dar are principii peste care nu trece. Poți afla orice ai nevoie și voie să afli de la el. Și la care el are acces. El este acolo ca să te ajute tot timpul. Și iar
Gândești. La fiecare gând al tău, dacă vei fi atentă, Instinctul te va atenționa dacă judecata ta e adevărată sau falsă. Un fel de detector continuu de adevăr. Sigur, valoarea de adevăr pe care o stabilește depinde de ceea ce tu cunoști din acel adevăr. Pentru că el lucrează întotdeauna cu tine, pe nivelul tău de gândire. Este și va fi mereu prietenul tău pentru toată viața ta. Iar
Când îi vei pune o întrebare el îți va da răspunsul potrivit ție, astfel încât să-l poți înțelege.
Poți să străbați cărări neumblate încă de tine cu el. E un companion redutabil. Dar, din cauză că el e doar un asistent, va trebui să îi pui întrebări, iar el îți va răspunde cu da sau nu, sau ambele. Dar ai grijă ce-l întrebi. Trebuie să fii inteligentă în punerea întrebării. De exemplu, dacă îl întrebi dacă broasca orăcăie, o să-ți răspundă și cu da și cu nu. De ce? Pentru că știe limba ta la perfecție, iar broască poate însemna mai multe lucruri: broască - vietate, broască - la ușă. Așa că va trebui să pui întrebări complete și corecte, dacă vrei să primești răspunsuri complete și corecte.
Instinctul tău este poarta ta spre cunoaștere. Folosește-l cu înțelepciune. El nu va putea să-ți facă rău. Mai mult, el este cel care veghează la integritatea ta. Din această cauză nu-ți va da mereu tot ce-i ceri. Imaginează-ți că TOT Adevărul ar ajunge brusc în mintea ta într-o clipă. Nu ai putea face față unei asemenea cantități de informație și ai sucomba.
De ce canal de legătură cu matricea informațională? Dacă vei fi atentă, vei observa că în acest Univers, totul apare, trăiește și moare. De la vietăți, la corpuri cerești. Chiar și Universul, se pare, este într-un lung ciclu - creare - distrugere. Și, cu toate acestea, există ceva ce nu poate anulat. Aceasta este Informația.
Să-ți dau un exemplu. Să luăm un copac care trăiește într-un loc anume. Iese din sămânță, crește, se dezvoltă. Tu poți să-l distrugi, să-l arzi sau să-l dezintegrezi până la nivel de atom, să-l ștergi de pe suprafața Pământului. Ce nu poți distruge, însă, este Informația despre el și existența lui. El va rămâne mereu în amintirea celor care l-au văzut, remarcat, apreciat. Aceștia chiar îl vor putea picta, scrie cântece și poezii despre el, descrie în cuvinte, cu mult după ce nu va mai putea fi văzut. Poate vor construi religii plecând de la acest copac.
Să zicem că într-un acces de furie, ca să anulezi copacul, poți și reușești sa-i anihilezi pe toți cei care l-au văzut sau au auzit de acest copac, să distrugi orice urmă de amintire a lui din memoria colectivă. Zero amintiri. Vei zice că ai reușit să anulezi această informație. Ei bine, e greșit. Oricând, o civilizație avansată (poate chiar asta), și care va ajunge să călătorească în trecut, va putea ajunge la acel copac văzându-l în toată splendoarea lui. Pentru că trecutul este parte din Adevărul absolut. Copacul a existat, și, fiind, nu poți șterge această urmă.
Vei zice, hei, dacă pot să călătoresc în timp, pot să mă duc și să împiedic plantarea sămânței și creșterea copacului. Alterând viitorul prin această acțiune, poate vei reuși să anulezi copacul pentru restul Universului. Mai rămâne un singur martor și păstrător al acestei informații în realitatea asta: TU. Și mai sunt și realitățile paralele...
Nu vei putea șterge informația despre acest copac, oricât te-ai strădui, chiar dacă vei avea toți banii și toată puterea din Univers. Din momentul în care ceva a existat, acel ceva va rămâne veșnic în existență.
Informația este indestructibilă. Se poate duce în uitare omenească, dar ea nu poate fi distrusă. Pentru că Informația este parte și compune Adevărul absolut. Și, pentru că noi, omul, prizonieri spațiului 3D în care ne găsim, trebuie să-i dăm un loc care să fie numai al ei, ne imaginăm (sau poate chiar nimerim) că există un fel de loc în care Informația este stocată. O numim, de conveniență, matrice informațională. Toată existența Universului nostru, cu tot ce-a existat, există și va exista în el, se găsește sau se va găsi aici.
Matricea informațională este peste tot, la orice nivel. Ea se găsește în tine, în mine, și în orice vietate din acest Univers. Ea este în orice om, pasăre sau plantă. Chiar și în piatră și în firul de praf. Undeva, ea se atinge de materie, posibil la nivel subatomic, și interacționează cu aceasta.
Instinctul nostru accesează matricea informațională și extrage pentru noi ceea ce ne interesează, avem nevoie și voie, din ea. Și un pic în plus. De fiecare dată. Pentru fiecare din noi, astfel încât... să creștem. Iar Instinctul, făcând aceasta, ne ajută pe fiecare dintre noi să tindem spre limita cunoașterii, Adevărul absolut, pas cu pas, zi de zi, viață după viață.
Te întrebi de ce Adevăr posibil? Adevărul absolut este limita spre care tinde cunoașterea. Omul face pași zi de zi către atingerea acestei limite, ca individ, ca civilizație, și ca viață inteligentă în general. Mai există unii, însă, care se plictisesc doar să tindă. Aceștia sunt cei care fac saltul direct la limită prin imaginația proprie. Ei se numesc exploratori. Și, făcând saltul, ei se întorc înapoi și emit ipoteze despre ce au văzut acolo. Caută și fac demonstrații (dacă se poate). Întregesc modelul omenirii despre Adevărul absolut (când au dreptate). Sau, când nu au, renunță, ajustează ipotezele, fac altele noi. Și tot așa. Până când o ipoteză să devină certitudine, ea este doar posibilă sau probabilă. Adică poate să fie sau nu adevărată, și măsura în care se întâmplă acestea.
Ascultă când cineva îți vorbește, pentru că îți exprimă partea lui de Adevăr, așa cum îl cunoaște el. Ca să-l înțelegi și să-i poți răspunde corect, pune-te în pantofii lui. Nu vei putea să înțelegi EXACT adevărul lui, pentru că nu ai trecut prin experiențele și locurile prin care a fost el, dar gândește-te că s-ar putea să aibă, totuși, dreptate. Chiar dacă nu se potrivește cu partea ta de sferă (care sunt șansele să fie așa?), experiența și punctul din care o privește fiind diferite de ale tale, privește-o ca pe o oportunitate să poți vedea sfera și din alt unghi, fără să faci prea mare efort.
Nu-ți fie frică să rostești partea ta de Adevăr. Vei greși sigur de-a lungul vieții. Obișnuiește-te cu asta și învață din greșeli, ajustându-ți ipotezele și modelele. Dar, uneori, vei avea și dreptate, dacă-ți vei asculta instinctul. Scrutează și caută mereu partea ta de Adevăr. Oricum o faci, dar de acum o vei face conștientă fiind, și având un instrument util la îndemână.
Prin toate acestea vei ajunge, poate, la un moment dat, să afli Cine ești și De ce ai venit Aici. Iar când le vei fi aflat, vei fi liberă cu adevărat și vei putea să-ți atingi menirea.